La început, Băsezeu a făcut certurile şi contra. În vremea aceea, Iliescu era totul, şi totul era Iliescu. Un pic Coposu, şi-un alt pic Roman.

Dar Băsezeu s-a căznit să spulbere triada făuritoare de politică băştinaşă. Şi a reuşit, zămislind o opoziţie gureşă şi mereu gata de harţă. Pe atunci, pământul politicii dâmboviţene, dezceauşescizat prin crimă, nu era pustiu şi gol. Dimpotrivă, duhul lui Iliescu plutea pe deasupra partidelor şi căuta consensul naţional. Până când Băsezeu a glăsuit “Petre, eşti cel mai bun!”, iar pediştii i-au răspuns în cor: “Ave Băse!”. Băsezeu a văzut că puterea e bună, a priponit-o fedeleş şi a păstrat-o. A curăţat PD de foştii romanişti, pe motiv de inadecvare reformistă. Celorlalţi le-a atârnat de gât eticheta de “lupi tineri” şi astfel a fost o seară, şi apoi o dimineaţă. Aceasta a fost ziua întâi.

Băsezeu a zis: “Vreau să fiu primar al Bucureştilor!”. Bucureştenii s-au conformat mintenaş, şi Băsezeu le-a devenit cârmaci. Aceasta fu ziua a doua.

Băsezeu a zis: “Să se strângă la un loc puterea şi să se arate majoritatea la Primăria Capitalei!”, iar voturile s-au rânduit precum îi fusese vrerea. Băsezeu a numit asta voinţa poporului şi a văzut că lucrul acesta era prielnic. A mai poruncit: “Să dea Consiliul hotărâri şi licitaţii bogate, care să rodească pentru consilieri şi să aibă în ele sâmburele înavuţirii partinice!” Băsezeu a observat că şi lucrul acesta era bun. A fost o seară, şi apoi o dimineaţă, adică ziua a treia. Băsezeu a zis: “Să fiu eu luminătorul în întinderea cerului românesc, ca să despart comunismul de capitalism!”. Mai întâi l-a separat pe Stolojan de mase şi a plâns pe umărul lui beteag. Lumea l-a crezut şi l-a aşezat să-i lumineze întunericul înlăcrimat. Lui Băsezeu i-a plăcut nespus şi lucrul acesta şi s-a pus să stăpânească România, ziua şi noaptea, ceas de ceas. Nu singur, desigur. Ca să-i