Oriunde ar merge, pe Gabi Luncă o precede faima. În memoria retinei mele, a rămas cântând „Mama mea e florăreasă”. O priveam la televizorul alb-negru cu lămpi şi îmi plăcea că nu e îmbrăcată în costum popular. Atunci mă minunam cum de o femeie cu pielea închisă la culoare poate să fie blondă. Minte de copil, dar când ne-am întâlnit faţă în faţă, imaginea aceea de acum 30 de ani a devenit mai puternică, deşi multe s-au schimbat în înfăţişarea acestei celebre cântăreţe. Astăzi, doamna Gabi Luncă e o bunică devotată. E capul familiei, pe care o struneşte cu vorbe atente şi citate religioase. Are un surâs permanent pe buze, dar privirea, uneori tăioasă, emană multă suferinţă. Acceptată.
Doamna Gabi Luncă nu mai cântă muzică de petrecere, nu se mai ceartă cu Dumnezeu şi nu mai face nimic din ceea ce ar putea să-i stârnească mânia. N-a mai pus în gură picătură de alcool din anii ’70. A venit la interviu însoţită de fiul cel mare. A fost o dorinţă şi o rugăminte ca fiul, pentru care s-a rugat atât de mult la Dumnezeu, să fie prezent le ceea ce ne va împărtăşi, dincolo de aparenţe. M-a privit în ochi şi m-a îmbrăţişat. O îmbrăţişare caldă, afectuoasă, ca pentru cineva pe care îl cunoşti de de mult. M-a emoţionat, pentru că am simţit cum mă învăluie acea căldură. Sunt priviri care te pătrund, care te marchează, iar Gabi Luncă a avut asupra mea acel efect.
În astfel de momente simţi cum sufletele se recunosc. Fără cuvinte, fără gesturi, fără intermedieri. A venit la interviu cu o plăcere nedisimulată şi destul de curând m-a pus la încercare. Doamna Gabi Luncă are şcoala vieţii, îi citeşte pe oameni cu mare uşurinţă şi vorbeşte ca un oracol. Are o memorie fantastică a detaliilor, pe care le-a povestit cu lux de amănunte în cartea „Povestea vieţii noastre” – Gabi Luncă şi Ion Onoriu! A trăit o poveste de dragoste, încercată şi plină de întâmplări memorabile. A
