Deschizând pentru prima oară volumul (pentru un volum de poezie contemporan, o „cărămidă” de 239 de pagini), poţi să ai două reacţii: 1. omul (autorul) e genial, 2. e nebun. Fără să excludem varianta unei combinaţii dintre cele două, cu asigurarea că, în oricare caz, este vorba despre un nebun cu metodă.
Nebun după poezie, după Frumuseţea pe care odinioară Rimbaud o aşezase pe genunchii săi. O nebunie cvasimistică, răsăriteană, iraţională, în acelaşi timp foarte lucidă, carteziană, autoreflexivă şi (auto)ironică. Postpostmodernă?
De fapt, Constantin Iftimie nu e nici genial, nici nebun, ci doar mimează ambele ipostaze. El este un explorator al limbajului poetic, un explorator à rebours, care reface traseul istoriei poeziei, începând cu poezia clasicismului antichităţii greco-latine, trecând prin romantism, prin poezia română minoră, prin vizionarism, romantism, expresionism, prin senzualism, primitivism, minimalism, suprarealism, hiperrealism etc. etc. El mimează însă spiritul unor limbaje poetice, încercând să reinventeze forme noi. Aceasta ar fi miza şi reuşita de excepţie a volumului. Luată la bani mărunţi, poeziei sale îi putem găsi multe defecte tehnice, versuri proaste, cuvinte nepotrivite, balast; apoi, este un pic prea stufoasă, prea reflexivă, prea abstractă, într-un cuvânt, prea făcută. Acesta din urmă ar fi defectul de căpetenie. Defectul însă decurge din chiar calitatea esenţială a acestei poezii.
Proiectul lui Constantin Iftimie este ambiţios, lecturile sale sunt vaste, creierul său este îmbibat de idei, de idei care se încrucişează. Viaţa sa este evident în altă realitate, în stilul marilor postromantici şi modernişti. Iftime este un misionar tardiv al Marelui Intelect – invocat ca atare în volum. Totuşi, nu este rupt nici de realitatea istorică, nici de realitatea socială şi politică, inclusiv românească. Tonalitatea sa are un ecou