Pe vremea primei mele tinereti, cum ii placea bunica-mii sa spuna, interdictiile constituiau aproape o regula. Nu numai cele legate de domeniile nepermise accesului copiilor, deloc putine, ci mai toate sectoarele vietii "social-economice", termen la moda in epoca, beneficiau mai mult de blocaje decat de acceptii. Secretomania era la mare cinste, asa ca era greu sa gasesti vreun material care sa nu fie marcat de cate o stampila amenintatoare. Cele mai blande secrete erau cele "de serviciu", niste hartii care contineau date dintre cele mai banale si care, in mod normal, trebuiau puse la dispozitia oricui. In mai toate institutiile, usile erau pictate cu "Accesul interzis!", de parca nu erau facute ca sa treaca oamenii prin ele, ci sa-i adune in fata, ciopor. Si daca va inchipuiti ca genul acesta de reguli era practicat doar la institutiile care lucrau intr-adevar cu date centralizate privind resursele de materii prime ori efectivele militare sau cine mai stie ce documente, va inselati amarnic. Cele mai prapadite ateliere de vulcanizare, cele mai uitate de lume ferme de stat, cele mai darapanate aprozare imprumutasera cu entuziasm emfaza marilor "trusturi" si afisau pe portile care abia se mai tineau in balamale macar o "Trecere oprita!". Vorba batranului Catavencu, "De ce sa n-avem si noi falitii nostri?"
Pe masura ce era tot mai putin de ascuns, iar mizeria devenea strigatoare la cer, usile baricadate se inmulteau, iar volumul secretelor crestea in proportie inversa cu productia de bunuri (sau de rele, cum spunea un hatru).
Te plimbai, de pilda, printr-o padurice si gaseai spanzurat de un copac singuratic un panou cu "Fotografiatul interzis!". Te uitai in drepta si-n stanga si te intrebai, pe de o parte, de ce ar fi interzis sa tragi in poza tocmai copacelul acela chircit, iar pe de alta, cine ar avea poznasa idee de a fotografia asa ceva. Evident, or
