Pachetul de asistenţă financiară externă pentru România include o piesă-cheie, asupra necesităţii căreia am stăruit în câteva articole; mă refer la angajamentul unui număr semnificativ (9) de bănci ce operează în România de a nu transfera fonduri afară pe măsură ce BNR ar diminua rezervele minime obligatorii (RMO).

În România, aceste rezerve sunt considerabil de mari (40% la valută şi 18% la lei) faţă de standardele din UE. Explicaţia este nevoia pe care BNR a avut-o de a ţine sub control lichiditatea din economie atunci când intrările de capital erau masive utilizând şi alte mijloace decât sterilizarea (adică vânzarea de hârtii de valoare). Criza economică a schimbat radical datele problemei, aducând cu sine ieşiri de capital, comprimarea activităţii sectorului privat şi riscul ca multe din datoriile sale ajunse la scadenţă (circa 24 de miliarde de euro în 2009) să nu fie onorate. Mai jos voi sublinia câteva aspecte privind acordul semnat la Viena la finele săptămânii trecute.

Este de semnalat implicarea instituţiilor financiare internaţionale (IFI), alături de Comisia Europeană, în realizarea angajamentului (voluntar) de non-transfer în străinătate al fondurilor eliberate din stocul de RMO în valută de la BNR. În teoria economică există noţiunea de "eşec de coordonare" (market coordination failure), care în cazul de faţă a fost depăşită de implicarea IFI şi a Comisiei Europene - ce au facilitat medierea între instituţiile statului român şi băncile străine. Se surmontează astfel un deficit de încredere şi se introduce un element de risc reputaţional major pentru băncile care nu ar respecta angajamentul.

Acordul denotă şi o distribuţie a poverii efortului de limitare a efectelor negative ale crizei în domeniul financiar. Întrucât nu ar fi fost corect ca băncile străine să fi transferat resursele eliberate (din RMO) în străinăta