Intrucit priveste istoria, intr-o zona, vai, atit de inflamata identitar, disputata cind de o parte, cind de alta, basculind de ani de zile intre un prezent, vorba lui Alecsandri, miselit si un viitor tot mai fantomatic si mai improbabil, am sentimentul ca nici calculele pe termen lung nu ar fi suficiente: Ministerul Educatiei ar fi trebuit sa anticipeze mult mai profund, la scara unei generatii, daca nu a citorva. Revin la subiectul de lunea trecuta, cu istoria romanilor disimulata intr-o istorie pur si simplu, adica fara determinativ. Ministrul Educatiei, spuneam atunci, a sustinut un briefing, incercind sa explice, cu argumente logice, necesitatea unei asemenea schimbari de macaz. A vorbit de procente, ne-a asigurat ca disciplina, in ciuda extirparii terminologice, se regaseste punctual si chiar integral (dovada cutare, cutare si cutare), a invocat, daca imi aduc bine aminte, nu stiu ce modele europene etc. Altfel spus, a facut opera de cadru didactic, conferentiind de la catedra, aulic, in fata unei asistente presupusa a fi receptiva, dar mai ales docila in conspectarea "edictelor". Eroare tipica de intelectual (si inca o dovada, totodata, la teza ca in politica nu prea ai ce cauta cu mijloacele exclusive ale onestitatii). Nu ma apuc sa judec daca hotarirea Ministerului este buna sau rea si cit temei - stiintific sau moral - are. Nici nu stiu daca mai e cazul (si daca va fi fost vreodata!) sa ne cramponam de exemple europene: Europa n-a fost niciodata infailibila si, unde am vazut noi, cu dinadins, ideal, chip eclatant al umanismului, bla, bla, teama mi-i ca statea, imuna la gura lumii, o cinica socoteala de tirgovet: facem asa, pentru ca uite ce iese, uite cu ce ne alegem drept urmare. Stiu ca ma dau primejdios de aproape de teoria formelor fara fond, dar toate importurile sint bune numai dupa cuvenitul (adica rigurosul, extrem de bine adecvatul) rabat la specif