Am lăsat să treacă ceva timp de la meciul vostru, nu voiam să vă scriu la cald, ci la rece.
Voi aţi vorbit însă la cald şi bine aţi făcut. Acesta este primul pas al comunicării între oameni, să îşi vorbească, să-şi dea bună ziua. Să aibă puterea să se privească în ochi. Veneaţi după o înfrîngere care a durut, aţi găsit totuşi energie să vă spuneţi gîndurile în faţa unei camere care vă măsura necazul imagine cu imagine. Frame cu frame se zice acum. Sala fierbea încă de bucuria fetelor din Gyor, în voi clocotea mînia că nu aţi reuşit. Era revoltă, era frustrare, era normal că era aşa. Dovedeaţi că sînteţii vii.
Dragă Oana,
Să ştii că şi noi am fost mîhniţi că nu aţi reuşit să vă calificaţi în finală. Eu am fost şi mai trist atunci cînd am văzut/auzit cum anticipai tu, înciudată, felul în care va fi primită în ţară înfrîngerea de la Veszprem. Am avut şi eu o perioadă în viaţă în care îmi lipeam în clasor compatrioţii, convins de defectele lor insurmontabile. Acum mi-a trecut. Pur şi simplu nu mai ştiu să spun cum sînt românii, pentru că sînt şi buni, şi răi, şi geniali, şi proşti ca noaptea, şi talentaţi, şi mediocri, şi oameni cu bun-simţ, şi mitocani cu state vechi. De fapt, cred că nu sîntem nici mai buni, nici mai răi decît alţii. E o atitudine care ajută, ţi-o recomand călduros! Revin însă. Ziceai că tot ce aţi făcut bun pînă la returul cu Gyor se va uita sau se va şterge cu buretele. Că vor începe criticile, că veţi fi desfiinţate. Mai ales de presă, aceeaşi care, dădeai tu de înţeles, Oana, vă ridica în slăvi la victorie, dar nu fiindcă ar fi fost sinceră, ci doar ipocrită şi interesată.
Te-ai înşelat, dragă Oana,
Vă iubim în continuare şi nu avem deloc de gînd să uităm momentele de bucurie pe care ni le-aţi dăruit. Vorba Adinei Meiroşu, e bine că sînteţi sănătoase şi că o puteţi lua de la capăt. Dar ca să mergeţi mai departe cu su
