Noul context social şi politic creat de începutul iernii indignării la Bucureşti şi în restul ţării ar putea fi ocazia eliberării Statului de sub controlul grupurilor private. Oricare ar fi fost guvernarea, puterea grupurilor private, fie ele clanuri locale sau corporaţii internaţionale, nu a încetat să crească.

Între timp, spaţiul public, cel în care egalitatea reală dintre cetăţeni se manifestă, s-a diminuat pînă aproape de dispariţie. Aşa s-a ajuns la situaţia în care Parlamentul, ca simbol al spaţiului public, a devenit o simplă anexă a grupurilor private. Tocmai de aceea, ordonanţele de urgenţă, iar mai apoi, odată cu guvernele Boc, asumările de răspundere guvernamentală au pecetluit, sub semnul eficienţei guvernării, o stare de fapt: Statul a devenit prizonier.

Degeaba moţiunile de cenzură s-au ţinut lanţ, lipsa lor de impact, ca să nu mai vorbim de ignorarea lor atunci cînd au dus la căderea guvernului, cum s-a întîmplat în toamna anului 2009, au contribuit şi mai mult la prăbuşirea autorităţii Statului. Dacă şi atunci cînd prim-miniştrii şi guvernele rezistă asaltului societăţii sau Opoziţiei, şi atunci cînd cad, Statul rămîne prizonier al intereselor private şi ignoră interesele publice, încrederea în Stat se prăbuşeşte.

În absenţa unor semnale clare, precum cele ce zguduie acum din temelii societatea românească, partidele au crezut că politizarea, devenită o constantă grea a sistemului nostru politic, va suplini laminarea spaţiului public. De aceea, oricare vor fi fost locatarii palatelor Cotroceni sau Victoria, politizarea a fost promovată ca principala formă de control politic. Partidele, instituţii private prin excelenţă şi, pe deasupra, şi puternic personalizate, au devenit cheia puterii, iar Statul, împiedicat cu metodă să se consolideze şi înainte, şi după 1989, a fost luat prizonier. Dar nimic