În numărul trecut, scriam despre schimbarea tabieturilor cotidiene. Modificarea acestor repetitive acţiuni se datorează vremurilor, diferite, şi trecerii timpului, în general. Dar - adaug acum - şi diverselor dispariţii. Desigur, asta e partea cea mai dureroasă şi mereu la fel de greu de acceptat: ai senzaţia că anumite lucruri sînt definitive - ca să nu mai spun anumite persoane -, că ritualul lor e veşnic şi îl vei urma o viaţă întreagă. De fapt, o atare rutină este mereu întreruptă de cîte o dispariţie. Poate fi vorba de o persoană, foarte apropiată, care era chiar inima respectivei rutine, şi fără de care toată savoarea tabieturilor devine o simplă aparenţă. Sau, pe altă scală, de un animal ori chiar de un obiect. Despre dispariţia persoanelor nu e cazul să vorbesc în rubrica de faţă. Animalele se pot integra, undeva, la limită. De pildă, parcă viaţa nu mai e aceeaşi în blocul nostru de cînd cîinele alb cu negru, bătrîn, sobru şi mare, botezat, previzibil, Albu, a dispărut. A fost una dintre victimele acţiunilor, altfel binevenite, ale lui Băsescu. Am fost chiar la hingheri, să încercăm să-l scoatem, dar, ca de obicei, am ajuns cu o zi prea tîrziu. Dna Jeni, femeia care stă cu copilul, a găsit cum să-i motiveze absenţa: varianta comun acceptată a fost că Albu a plecat în Spania, unde s-a "realizat". Versiunea ei s-a dovedit profetică: dna Jeni însăşi - aşa cum am scris într-un număr mai vechi - a plecat, pentru o perioadă, în Elveţia. Spania (înainte de atacul terorist) era pentru dna Jeni cea mai plauzibilă imagine paradisiacă. După Albu, a urmat Roşu, cîinele de la Sinaia. Şi despre el am mai scris, pentru că, în alt fel decît Albu, nu era un cîine obişnuit: era foarte independent, nu se înhăita cu alţi cîini şi ştia să rînjească-zîmbească
într-un fel al lui, foarte personal. Venea în vizită la noi în curte, mînca, se odihnea, socializa demn, fără