România are potenţial agricol nevalorificat şi din cauză că politicile în acest domeniu se schimbă foarte frecvent. Potenţialul agricol cu care ne mândrim nu are importanţă decât în măsura în care este pus în valoare prin politici de susţinere şi organizare a producţiei şi a pieţelor prin care această producţie devine valoare. Există foarte multe alte state în lume care au potenţial agricol, chiar mai mare decât România, şi care nu-şi asigură nici măcar hrana, pentru că nu există politici durabile de susţinere publică a agriculturii pe termen lung şi de susţinere a organizării pieţelor agroalimentare.

România ar fi putut să aibă propria strategie de dezvoltare a agriculturii imediat după ce a hotărât să aplice reforma funciară, în anii ’90. În mod logic, din punct de vedere economic şi politic, reforma funciară ar fi trebuit să fie urmată imediat de reforma structurilor de producţie agricolă, care să contribuie la organizarea unor exploatări viabile, să definească instrumentele de susţinere a producţiei agricole (mod de subvenţionare a producţiei, de încurajare a investiţiilor şi a modernizării tehnologiilor de producţie, de asigurare a consultanţei de specialitate către agricultori etc.), să organizeze pieţele produselor agricole (regulile şi normele de comercializare, de stabilire a preţurilor de la producător la consumator, pentru a asigura atât stabilitatea preţurilor la consumator, cât şi a veniturilor pentru producătorii agricoli) şi să definească o politică de regularizare a importurilor de produse alimentare pe perioada restructurării, modernizării şi creşterii competitivităţii agriculturii autohtone, pentru a evita concurenţa neloială sau blocarea dezvoltării acesteia într-un climat economic favorabil.

În anii ’90 eram încă în perioada când reglementarea comerţului mondial cu produse alimentare era la începuturi şi când mai puteam avea încă o