Panica apare o dată cu amanta, zici că s-au vorbit.
Mame care trăiesc cu frica-n sân ne-o picură mai departe, probabil prin canalele galactofore. Nu ne naştem fricoşi. Groaza se învaţă. Cei şapte ani de-acasă ne arată că nu e moral să minţim, că nu e legal să furăm, că nu e frumos să băgăm degetul în ureche şi că nu e normal să trăim liniştiţi.
„Dacă mă părăseşte? Ce mă fac?" - auzeam din laringele uscat al prietenelor înşelate, astfel că am modificat imediat topul groazelor femeieşti. Femeile nu se mai tem că bărbaţii lor se culcă galant cu oricine zice „ok", ci sunt terifiate de ideea abandonului, atât. Orice tricomonas sau copil extraconjugal sunt doar incidente izolate, femeile iartă cu o repeziciune tristă.
Panica apare o dată cu amanta, zici că s-au vorbit. Dacă s-ar fi instalat mai devreme, poate înfricoşata nu mai apuca să se blazeze, să se stropşească, să se îngraşe sau să scape orice alt gest din gama celor care uşuie bărbaţii în paturi fără nervi şi fără celulită.
Într-o vizită prilejuită de o obligaţie (ca mai toate crăpelniţele postdecembriste), se înghesuiseră, pe laturile unei mese, un cuplu care sărbătorea 25 de ani de căsnicie fericită şi un cuplu care sărbătorea, în secret, patru ani de divorţ şi mai fericit. Erau finii şi naşii.
Ăştia mici divorţaseră pe ascuns, făcând de râs vocaţia nunească a păstorilor spirituali - care ajunseseră, târâş-grăpiş, la nunta de argint. Divorţaţii rămăseseră mai prieteni între ei decât naşii între ei şi decât naşii cu finii. Celula de bază a tribunalului oferea astfel o lecţie de gestionare a crizei. Doar că nu puteau s-o facă publică, deoarece naşa suferea de cataractă secundară şi susţinea că orbeşte dacă o stresează ceva. Şantajul oftalmologic ţinea de vreo zece ani, dar avea randament, nimeni nu sufla în faţa ei, de frică să nu-i sară cristalinul. Finii pozau în familia perfect