Venea în vârful carului cu paie. Îl chema Petre. Zicea că este finul sfântului ce ţinea cheile Raiului, dar nu era. Să fi fost, naşul său i-ar fi învineţit mâinile de acolo din cer, văzându-l cum în loc de apă îşi umple dimineaţa bota cu ţuică. Aşa îşi potolea Petre setea peste zi.
Carul cobora spre sat, ziua spre seară. Ajunseseră amândouă în vale, când cineva a asvârlit câţiva pumni de întuneric peste lume. Lisandra, nevasta lui Petre, mergea pe jos, alături de cai. S-a speriat împreună cu ei când pământul s-a îmbrăcat dintr-odată în întuneric. Aproape că nu se mai vedea drumul. Cerul, nici atât. Lui Petre părea să-i priască toată această grozăvie. Se ridicase în picioare, însă nu ca să sprijine cerul cu mâinile, ci pentru a se auzi până departe cum chiuie. Aşa a şi intrat în sat, chiuind. Numai că se porniseră tunetele, şi ele chiuiau mai puternic decât el. Dar Petre nu le auzea. N-a auzit-o nici pe Lisandra când i-a strigat: Ai grijă, Petre, vezi să nu te pişte vreun fulger!
Aproape că se încurcau în părul lui fulgerele. Se vedea în lumina lor, ce cădea fâşâind pe pământ, cât de mare este frica femeii şi a cailor. Era, de fapt, o singură frică, una cu zece picioare, care trăgea după ea un car vârfuit cu fulgere. Însuşi potopul ce sta să se işte îl trăgea. Să fi fost numai paiele şi omul de deasupra lor ar fi ajuns într-o clipă acasă. Dar atârna foarte greu cerul, deoarece suise şi el în car, ca nu cumva fulgerele să se încaiere cu omul. Că erau cam arţăgoase de felul lor. Dar mai arţăgos era el, îi căşuna din orice. Păsările ştiau. D-asta şi fugiseră toate din calea lui. Ştiau şi pomii de pe marginea drumului, numai că ei, nefiind păsări, nu puteau să fugă.
– O să te trăsnească, Petre, potoleşte-te!, îi strigau oamenii de pe la porţi, însă el se făcea că nu-i aude, dar îi auzea, căci s-a
