1. Ziua de 1 Decembrie a trecut ca şi cum n-ar fi fost. Nu vezi lumini, n-auzi cîntări de baluri. Ca-n povestea şoarecelui care se întîlneşte cu Buddha. Drapelele arborate se numără ca-n Caragiale - nimic la şcoala de fete, nimic la şcoala de băieţi. O femeie din Arad e singura fabricantă de drapele din ţară. Nu mai face faţă comenzilor. Tot ea confecţionează şi drapelul Uniunii Europene - poate, poate... După sărbătoarea naţională urmează Sărbătorile, sfinţii, zilele libere. 2. S-a speculat despre protestul potenţial al ungurilor din Harghita-Covasna, care vor purta banderolă neagră de ziua naţională. Nu s-a întîmplat nimic. Nici sabotaje, nici provocări. Dar nici sărbătoare. Ca peste tot. Cred, însă, că o soluţie există. Poate cam radicală, dar sigur salvatoare. Domnul Cozmâncă ar putea ordona ca nunţile şi botezurile să aibă loc doar pe 1 Decembrie. Atunci să te ţii veselie generală! Parcă sîntem o rasă aparte, care nu ştie să trăiască decît sentimentele generaţiei trecute. La vremuri grele facem bancuri, la vremuri de muncă ne plîngem. Împinşi de la spate construim, lăsaţi în pace dărîmăm. 3. Tîrgul de carte. Munţi de tipăritură, fluvii de traduceri, pîraie de creaţie originală. Ne mulţumim să trăim realitatea, cîndva o să şi scriem despre ea. Tot o lipsă de sincronizare. Poeţii au cea mai mare vitalitate - organizează întîlniri, colocvii, oferă cărţi. Prozatorii se lasă aşteptaţi. Ziarele răsună de afaceri veroase, de corupţie, detaliază cariere politice ridicate pe cadavre, pe fişicuri şi conturi. Sfînta treime - romanul, nuvela şi schiţa - păstrează o tăcere precaută. Geniile sînt o speţă rară, apariţia lor e guvernată de legea numerelor mari, de legea compensaţiei, de alte acte normative ale istoriei. Dar mă gîndesc uneori că lucrul nu e (nu ar trebui să fie) valabil şi pentru meseriaşi, pentru autorii de bună factură - fără pretenţia capodoperei, îns