Homo valachus De ani buni, traiesc cu un complex major. Acela de a ma fi intors in Romania. Simt privirea mustratoare ori, pur si simplu, nedumerita a membrilor (mai indepartati) ai familiei, a colegilor, a cunoscutilor si, mai recent - probabil pe fondul de debut al unei mici paranoia (boala profesionala la Universitate) - chiar si pe cea a necunoscutilor. „Nu era bine in America?", „Ce-i cu tine pe aici?", „Ai innebunit?", „Esti tembel?" sint doar citeva dintre intrebarile - mai delicate sau mai abrupte - pe care le aud in dialogurile mele zilnice, fie si atunci cind interlocutorul nu le formuleaza propriu-zis, ci imi zimbeste numai cu compatimire. In ultimii doi-trei ani, complexul s-a adincit, in special dupa ce, in jurul meu, vidurile de populatie tinara (si cu studii) au devenit tot mai ample. Intrebarile par sa fi luat acum o tenta ferma, iesind din sfera compatimirii si devenind de-a dreptul intrigate: „Ce mai cauti, ba masochistule, prin zona?", „Ce ai, omule, te-a hipnotizat Hrebenciuc?" s.a.m.d. Un vecin a mers pina acolo incit m-a oprit deunazi si mi-a spus fara ocolisuri: „Domn' profesor, cind va hotariti si dumneavoastra sa plecati la capsuni, va rog mult, nu contactati nici o agentie imobiliara pentru vinzarea apartamentului. Il iau eu cu cit o fi, ca doar oameni sintem, vorba aia. Vreau apartament aici in bloc pentru aia micii, cind o da Dumnezeu sa se intoarca". Desi in stare de soc, am reusit totusi sa biigui o intrebare: „Pai, de unde sa se intoarca?". Omul m-a fulgerat cu ochi de soim in atac si aproape a strigat la mine: „Cum, domle, de un' sa se intoarca? De la capsuni!". Ne-am despartit in termeni confuzi si mi l-am imaginat facind gesturi obscene in urma mea. Nu ar fi, oricum, singurul din bloc. Sintem pe scara aproximativ saizeci de familii. Dintre acestea, majoritatea sint de pensionari. Fiecare (cu exceptia noastra, desigur) are intre doi s