- interviu cu Manuela ŞTEFĂNESCU de la APADOR-CH -

Ştiu că instituţia la care lucraţi (Asociaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului - Comitetul Helsinki) s-a ocupat de-a lungul timpului de abuzurile săvîrşite de poliţişti. Aţi observat vreo evoluţie în această privinţă, în ultima vreme? S-a schimbat ceva?

În 2002, s-a obţinut în sfîrşit demilitarizarea poliţiei, o chestiune cerută cu insistenţă, ani de-a rîndul, de către societătatea civilă din România. Demilitarizarea ar fi trebuit, aşa cum doream noi, să aibă drept primă şi cea mai importantă consecinţă, schimbarea atitudinii poliţiştilor şi a relaţiei dintre poliţişti şi persoanele fizice. Din păcate, acest lucru nu prea s-a întîmplat sau nu prea se vede în momentul de faţă. Ideea era a unei relaţii normale între poliţist şi cetăţeni, nu cea de teamă, care duce pînă la urmă la o retragere, la o reacţie aproape de apărare din partea persoanelor. În al doilea rînd, demilitarizarea, în viziunea noastră, trebuia să aibă drept consecinţă o reglementare a investigaţiilor eventualelor abuzuri ale poliţiei. Pentru că, pînă în 2002, eventualele abuzuri erau investigate de parchetul militar, pentru că poliţiştii erau militari şi exista

suspiciunea unei acoperiri a acestor abuzuri.

Exista un fel de solidaritate de breaslă, de castă?

Exact. Prin demilitarizare, procurorii civili anchetează abuzurile. Nu s-au făcut nici aici mari progrese. Se pare că există încă un fel de reţinere faţă de autoritatea poliţienească. Totuşi, au mai început să apară trimiteri în judecată, au fost cazuri de acest fel, dar rar şi, în orice caz, nu aşa cum era de aşteptat. Eforturile din ţară şi din afară au început să-şi arate nişte roade la nivel de conducere în minister şi în poliţie. La nivelele de sus a început să se admită ideea că poliţia nu poate fi în afara oricărui control şi că nu trebuie să beneficieze d