Minciuna morţii poetului Adrian Păunescu a colindat mici ecrane şi pagini de ziar. Poetul n-a murit. A murit doar alcătuirea sa lumească, făptura sa blestemată la junghiuri şi suferinţe pământeşti, confecţionată din zgârciuri, oase, articulaţii care dor şi aorte care refuză să mai funcţioneze. Fie-i ţărâna uşoară omului. Poetul, autorul celor circa 50 de cărţi, scriitorul unui raft plin de bibliotecă scapă efemerului şi se logodeşte cu veşnicia. Pagina de literatură Adrian Păunescu, conspectată cu zgârcenie de critica de specialitate, rămâne nemuritoare indiferent de alonja sau superficialitatea analizelor.
Relaţia mea cu Adrian Păunescu n-a fost mereu ferită de seisme. Ne-am cunoscut la Râmnicu Vâlcea, unde eu eram june gazetar, mai mic cu cinci ani decât poetul deja glorios. M-am bucurat de atenţia şi prietenia lui. N-a venit niciodată în orăşelul de pe Olt fără să-mi dea un semn şi să ne vedem. Mai apoi, promovat fiind la Bucureşti, am primit însărcinarea de la şefii din UTC să recatalizez Serbările Scînteii Tineretului, un fel de ediţie vorbită a ziarului, inventată de Eugen Florescu şi care cam tânjea. Am făcut-o în stilul meu. Cenaclul Flacăra, în plin avânt, purta amprenta inconfundabilă a poetului tribun.
Eu am încercat un spectacol în care persoana mea să se vadă cât mai puţin, în beneficiul invitaţilor, dezvoltând componenta culturală - lansări de cărţi, expoziţii itinerante, balet clasic pe stadioanele pe care nu de puţine ori le umpleam. N-au lipsit însă intrigile, colportări de vorbe, otrăvuri şoptite şi într-o parte şi în cealaltă. Am simţit că poetul e dispus să-mi pună în cârcă lucruri pentru care nu purtam nici o vină. De altfel mi-a confirmat-o acasă la el, după Revoluţie, cu părere de rău. Serbările muriseră prin ricoşeu o dată cu Flacăra. Eu mă ocupasem trei ani, ca adjunct al ziarului, de Suplimentul Literar, unde publicam
