Foto: Arhiva personală Damian Crâşmaru Astfel scria marele Shakespeare şi poate nu există ceva mai adevărat. Damian Crâşmaru este o flacără vie. Pare că nu se sfârşeşte. Rolurile sale sunt, de altfel, o redare a acestei mistuitoare arderi lăuntrice în toată complexitatea ei contradictorie, omenească, deloc simplă. Nu şovăie atunci când pune în balanţă ce e bine şi ce e rău, trece la fapte. Minunea zborului ne-o dorim dureros de intens. Orice am încerca, orice am fi, nimeni nu ne poate dărui ceea ce ne dăruim singuri atunci când zburăm făcând ceea ce ne place. Dar ce miracol se înfăptuieşte atunci când ne contopim cu meseria pe care am ales-o...

Sică Alexandrescu l-a lansat în roluri de comedie. Dacă până atunci se îmbrăca numai în negru şi bleumarin şi nu visa decât Hamlet, ajungând să i se spună „Prinţul negru”, Sică Alexandrescu a simţit că Damian Crâşmaru poate face comedie şi l-a distribuit în Zbâşco din „Moralitatea doamnei Dulska”. A dansat şi a făcut tot ce i-a cerut marele regizor. Era vorba de consideraţie, respect, devoţiune, de o afinitate de idei, de sentimente. Damian Crâşmaru este societar de onoare al Teatrului Naţional din 2002 şi a absolvit Institutul de Teatru în 1953, avându-i ca profesori pe Gheorghe Timică şi Ion Finteşteanu. A debutat în Tartuffe, „Tartuffe” de Moliére, în regia lui Ion Finteşteanu, la Studioul Cassandra, în 1952. A jucat nenumărate roluri principale pe scena Teatrului Naţional, în piese clasice româneşti şi străine, sub conducerea unor mari regizori.

De peste 50 de ani Carmen Stănescu şi Damian Crâşmaru, doi mari actori, doi oameni cu respect faţă de ceilalţi, cred în eleganţă, cochetărie, bun-gust, politeţe, decenţă, modestie, bună creştere şi sunt unul lângă altul, umăr lângă umăr. „Adevărul este că teatrul este jucat pentru cei din sală, nu pentru cei din scenă”, spune Damian Crâşmaru. „Dau un exemplu. La Cluj