Foto: Victor Stroe Într-o zi, în care suferiserăm o înfrângere cumplită într-o luptă cu bulgări, toată gaşca, adică eu şi cinci verişori mai răsăriţi, ne-am întors spăşiţi şi ne-am debarasat de armurile de zăpadă, sub atenta supraveghere a bunicii, care ne-a ordonat să ne aliniem pe patul din bucătărie şi să ne învelim cu păturile calde. N-a trecut mult timp şi bunica m-a trimis s-aduc covata cea mică din cămară. Abia atunci am observat, pe dulap, săculeţul cu făină şi sita, şi făcăleţul, şi…
Aoleu!, îmi zic în gând, face ceva bun! Am ţâşnit din pat ca arsă şi am adus covata. Bunica, a luat un lighenaş şi a ieşit imediat. Noi chicoteam punând de-o hărmălaie. Nici nu ne-am dat seama când a intrat înfrigurată. A pus pe masă, în lighenaş, un vărzoi murat, care mirosea cât putea. Vărul cel mic s-a strâmbat. „La-s că ţie nu ţi-oi da! Că-ţi pute!”, i-a zis bunica de i-a tăiat elanul la strâmbături.
Ne-am tras toţi aproape să vedem ce face. A scos patru căni de făină pe care a cernut-o de două ori, timp în care noi trebuia să ne ţinem departe de puful alb, ca să nu suflăm în el, pentru că prea era ispititor aşa cum curgea repejor şi se punea în morman cu moţ, pufos, dar neted şi… ah ce l-aş mai fi turtit! După asta, ne-a dat la fiecare câte un bob de drojdie de bere, „de vitamină”, pe urmă, unul cât o nucă a pus într-o cană cu puţină apă caldă şi două linguri de făină. Le-a bătut bine cu furculiţa şi a lăsat cana pe cuptorul sobei. A început a curăţa varza. Scotea foile şi le tăia cotoraşele pe care noi le ronţăiam pe rând.
Doar întindea mâna cu un cotoraş, că imediat era înhăţat de cineva, chiar şi de Mihăiţă, năzurosul. Bunica a împăturit frunzele şi le-a stors bine în pumni, apoi le-a tocat cât mai subţirele. A scos untura dintr-o bucată, cam de o palmă, de slănină afumată tăiată bucăţele, pe care a topit-o într-o cratiţă, pe plita sobei. Noi… numai
