Acum 20 de ani, începeau în România dezbaterile despre „modele": suedez, japonez etc. Dacă privim în urmă spre acele discuţii, ne apucă şi nostalgia, dar şi râsu'-plânsu'.

Abia ieşiţi din comunism, nu ştiam ce fel de societate să ne construim, aşa că am început să ne uităm spre alţii. Ne ajuta şi presa scrisă, care atunci descoperise cu voluptate libertatea de a scrie despre orice. Aşa că s-au cheltuit multe energii pentru a dezbate ceea ce părea atunci o temă majoră: de unde să ne inspirăm. Franţa, desigur, era la îndemână, mai ales că a fost prima ţară din Occident care ne-a privit cu simpatie şi încredere. Dar ea era mai degrabă un reper cultural, nu şi economic. Ion Iliescu a pus gaz pe foc când a vorbit de „economie socială de piaţă" şi şi-a atras tunete şi fulgere din partea celor care îl considerau neocomunist, pentru că nu vrea economie de piaţă „adevărată". Tot el a vorbit de „modelul suedez" - adică unul în care aspectele sociale (socialiste?) erau foarte importante. Sau despre modelul japonez, axat pe „cultul muncii". Mai târziu, când fostele ţări comuniste au început drumul spre Uniunea Europeană, criticile pentru lipsa de reforme din România luau adesea forma comparaţiei cu ce se întâmpla prin vecini: Cehia, Polonia, Ungaria se mişcau mai repede. Ungaria, în special, ne-a stat în guşă mulţi ani: pentru că îşi băga nasul în problemele minorităţii maghiare din România, dar şi pentru că avansa rapid, pentru că rezolvase problema restituirii proprietăţilor şi privatizarea, pentru că ştia să atragă investiţii străine în timp ce la noi Guvernul Văcăroiu ţinea artificial în viaţă industria ceauşistă, pentru că Europa o dădea drept exemplu de bune practici în materie de tranziţie. De nenumărate ori am putut auzi sau citi în ziare întrebarea „De ce nu facem şi noi ca Ungaria?". „Modelele" ni se păreau atunci un fel de reţete infailibile.

Ce s-a a