O dată pe an avem şi noi dreptul să fim protagoniştii propriilor vieţi, să uităm că nu e politicos să ne lăudăm cu calităţile noastre, să ne alintăm şi să ne lăsăm alintaţi de cei dragi, de aceia pe care îi iubim necondiţionat, fără limite. O dată pe an, de ziua noastră, când calendarele sărbătoresc trecerea timpului, e moral să ni se spună lucruri frumoase, să ni se recunoască meritele şi să ne aşezăm în jurul unei mese, de unde să privim în ochi trecutul şi prezentul, înţelegând, mai bine ca oricând, că nu e ruşinos să luptăm ca să ne câştigăm un loc pe lume, că nu e prea mult să spunem, în fiecare dimineaţă, că viaţa ne e necesară, aşa greoaie şi oscilantă cum e ea.
Deocamdată, eu refuz să am zi de naştere. Nu mai vreau să mi se organizeze reuniuni de familie, nu mai ştiu să mă bucur de ziua mea, dar îmi dau seama, deschizând bine pleoapele pentru a privi în jur şi amintindu-mi de cea care am fost, până acum câteva luni, că pretextul acesta este în realitate un simplu obicei nobil, care arată că e bine să avem rude pe care să le cinstim cu un pahar de linişte şi cu un zâmbet, că e reconfortant să ne deconectăm de la nebunia fiecărei zile, măcar pentru câteva ore, măcar pentru câţiva paşi făcuţi în tihnă, măcar pentru un "la mulţi ani" şi o îmbrăţişare.
Pentru că m-am născut chiar în ziua de Crăciun, pe 25 decembrie, nu am avut niciodată atât de mulţi musafiri cât mi-aş fi dorit. Îmi imaginam, an de an, casa plină de oameni dragi, aproape că mi se întipărise în minte imaginea ideală a bradului înghesuit de atâtea voci tandre. Îmi dădeam seama, târziu, prea târziu ca să mă scutesc de lacrimă, că, la fel ca mine, şi ceilalţi voiau să stea de Crăciun în familie, doar în familie. Mă resemnam şi acum înţeleg că aveam cu ce să-mi consolez dezamăgirea. Tata, mama, fratele meu, sora mea, buncii, câţiva prieteni foarte apropiaţi, toţi mă asigura
