Radu Vancu, Frânghia înflorită,

Bucureşti, Casa de Editură Max Blecher, 2012, 80 pag.

Radu Vancu s-a impus în ultimii ani drept una dintre vocile cele mai convingă- toare ale generaţiei tinere printr-un aliaj cu totul specific între autenticitate şi livresc.

Departe de a renunţa la ultima, aşa cum au făcut-o mai toţi douămiiştii, poetul sibian a preferat s-o folosească drept catalizator. Cartea nu sufocă viaţa, nici n-o transformă compensativ, ci mai degrabă o intensifică. De aceea, experienţe biografice precum sinuciderea tatălui, problemele cu alcoolul, naşterea primului copil devin câmpuri de semnificaţie extrem de personale, unde îşi fac, însă, loc literaturi întregi.

E şi motivul pentru care Radu Vancu se poate apleca de mai multe ori, din unghiuri diferite, asupra aceleiaşi obsesii. Ultimul său volum, Frânghia înflorită, resuscitează episodul traumatizant al morţii tatălui, nu fără o oarecare doză de remuşcare, transpusă într-un poem: „M-am trezit scriind ca după dictare, de fapt transcriind, fără să ştiu ce e cu textele/ astea, de unde vin şi unde o să mă ducă. Am coborât în/ livingul mansardei şi i le-am citit Cameliei. Atunci, cum spuneam, am înţeles cât sunt de imorale: Cami/ s-a făcut palidă şi, cu ochii aprinşi de o febră subită, a/ spus atât: «Cred că ar fi timpul să-l laşi în pace». Avea dreptate. Poate n-ar fi trebuit să le public. Deşi mă/ îndoiesc c-o să fiu atât de decent încât să n-o fac”. Şi e spre norocul literaturii că poeţii au, într-adevăr, doar rareori decenţă. Căci Vancu nu reia, propriu-zis, reţeta din cărţile anterioare, ameninţând să banalizeze sau să trivializeze tema, ci descoperă o formulă nouă. Pe de o parte, pentru că sinuciderea tatălui e proiectată pe un ecran metafizic mai vast, deşi nu neapărat (sau nu doar) grav. Detaliile ei concrete, inventariate cu un ochi deopotrivă lucid