"Trebuie sa fii un geniu ca sa intelegi Europa - sau un francez", zicea odata fostul secretar de stat Madeleine Albraight. Ea insasi este nascuta in inima Europei, in vremuri tulburi, trebuie ca stia ce vorbeste.
Dar lucrurile s-au mai complicat intre timp: francezii par angajati intr-o lupta de ariergarda pe continent si in lume, osciland intre apropieri ezitante si izbucniri arogante (vezi Chirac catre est-europeni, cu "ati pierdut o buna ocazie sa taceti").
Din motive evidente, precum demografia, limba franceza pierde in favoarea altora, ca engleza sau spaniola. Nu vorbim de secolele trecute, cand ea era mediul de comunicare de rigueur in diplomatie.
Dar chiar inainte ca Marea Britanie sa adere la Piata Comuna in 1973, era singura limba oficiala a clubului. De atunci incoace, valurile succesive de extindere i-au anulat suprematia.
Intai au tradat-o Spania si Portugalia, rude latine, care sunt mai degraba neinteresate de raca lingvistica; apoi tarile scandinave, puternic anglofone; apoi est-europenii, care nu prea vorbesc limbi straine (desi ei au impresia gresita ca vorbesc: procentul este de doua ori mai mic decat in Vest), dar cand invata, aleg engleza sau germana.
Oroare, chiar in Elvetia, unde este limba oficiala si parte a identitatii nationale, franceza este in pericol: cantonul germanofon Zurich, care include capitala economica a tarii, vrea ca in scoli engleza sa inceapa sa fie predata la cursul primar inaintea francezei.
Aceste motive sunt insa doar parte din explicatie. De fapt, Parisul a gospodarit prost in ultima vreme resursele de cultura si civilizatie de care, slava Domnului, Franta dispune din belsug.
Imi amintesc ca, inainte de 1989, Institutul Cultural Francez era unul dintre cele mai frecventate locuri de informare si socializare din Bucuresti, celelalte neavand ac