Marea sărbătoare a creştinătăţii, Paştele, începe, din punct de vedere liturgic, în acest miez de noapte, atunci când se spune că mormântul s-a deschis şi Iisus a înviat „cu moartea pre moarte călcând”. Sărbătoarea Pascală cade întotdeauna la începutul primăverii, fiind asociată totodată cu o renaştere a naturii. Mergând pe linia simbolistică a sărbătorii, Paştele înseamnă renaşterea omului la o nouă fiinţă, renaşterea într-o nouă viaţă pe care a dobândit-o prin jerfta răstignirii şi a morţii Mântuitorului.

Acest timp al învierii, unul de mare bucurie spirituală, este încărcat de tradiţii şi obiceiuri. Câteva obiceiuri se mai păstrează încă, însă altele au fost înlocuite în timp de forma nouă pe care a trebuit să o îmbrace ritualul în contextul schimbărilor de mentalitate. Iar altele pur şi simplu au fost uitate de comunitate.

În Sâmbăta Mare se

termină muncile

începute

Bucuria Învierii este precedată de doliul spiritual al Postului Mare. Iar aici nu vorbim doar de perioada de post, ci de tot ceea ce implică această perioadă, în special în Săptămâna Mare sau Săptămâna Neagră, aşa cum mai este cunoscută. „Oamenii satului îşi pun în această ultimă săptămână ordine în gospodării, iar femeile se pregătesc să termine veştmintele noi pe care le vor îmbrăca la Biserică. Mai presus de munca fizică, ei îşi primenesc sufletul prin post şi rugăciune pentru a se putea întâlni cu Domnul, prin sfânta Lumină din noaptea Învierii. Ultima săptămână (a postului Paştelui – n.r.) este una de doliu şi tristeţe, dar şi de muncă cumpătată, pentru că era păcat, se spunea în comunitate, să munceşti atunci când Domnul pătimea. Sâmbăta, de exemplu, nu se fac munci grele, ci trebuie terminate cele începute, pentru că se spune că în această zi Domnul s-a odihnit în mormânt”, spune Roxana Cornea, etnolog în cadrul Departamentului de Cercetare a Centrului J