Scris la patru mâini şi bazat pe memoriile unui fost agent CIA, “Fair Game”, de Doug Liman, are staruri de staruri – Naomi Watts şi Sean Penn - şi niscaiva vervă la început. Se epuizează însă repede.

“Identitatea lui Bourne”, “Domnul şi doamna Smith”, “Pierde vara” şi “Go”. O mică parte din CV-ul lui Doug Liman; i-a mers şi cu filmul independent, şi cu blockbuster-ul, atât timp cât linia de demarcație era limpede. Noul său lungmetraj, “Fair Game”, începe ca “indie” şi se termină precum o producție holywoodiană clasică. Cu mențiunea: hibritatea dăunează grav sănătății.

Valerie Plame Wilson (Naomi Watts) lucrează pentru CIA şi se numără printre acei agenți secreți rarissimi care au probleme cu banii. Investighează dacă Irakul pregăteşte sau nu o bombă nucleară. Soțul ei, Joe (Sean Penn), diplomat în retragere, este trimis în Africa, la cererea expresă a Langley-ului, pentru a determina dacă “Nigerul” a vândut materie primă pentru arme de distrugere în masă.

Cei doi ajung la o concluzie clară, numai pentru a o vedea infirmată de reprezentanți ai administrației Bush. Joe încearcă să riposteze multimedia: scrie un articol care demontează declarațiile oficiale, face turul posturilor TV, ține prelegeri pe unde poate. Însă şi Casa Albă are un as în mânecă, bine caracterizat de o replică a lui Plame: “când vor termina cu noi, nu vom mai ştii care e adevărul”.

După câteva schimburi de replici consistente, scenariştii Jez Butterworth şi John-Henry Butterworth intră pe un teren mult prea familiar, în prim plan trecând teme arhi-exploatate: “of, bieții irakieni”, “administrația Bush, o ruşine!”, “eu sunt mic, sistemul e mare, dar tot îl atac”, şi, deja celebra, “refuz să îmi sacrific familia pe altarul carierei”. Pe final, o scaldă şi cu o porție de patriotism american multilateral dezvoltat.

Surprinzător, unul din meritel