Semnatarul acestei epistole ar fi vrut să inaugureze o rubrică, însă, cum el este un cititor haotic, care nu perseverează în cultivarea bunei rînduieli şi ignoră conştient orice aşezare în categorii, rubrici sau etichete a realităţii atît de curgătoare, scrisorile lui vor fi trimise doar sporadic cîte unui prieten vechi şi drag, izvorînd numai şi numai din plăcerea gratuită a lecturii, care prilejuieşte atîtea întîlniri întru eternitate. Fie-i iertată uşurătatea! Dragă Jeni, Iată că ies pentru puţină vreme din plictiseala mea voluptoasă şi, lucru important, înfrîng lenea care mă paralizează de multă vreme, pentru a-ţi scrie cîteva rînduri. E pentru prima oară cînd îţi scriu, şi sînt puţin fîstîcit, asemenea unui copil care sare gardul vecinilor pentru a se juca în grădina lor. Dar nu mi-am putut reţine pornirea – de altminteri, nici n-aş fi vrut –, căci, iată, mi-au picat în mînă paginile tale de jurnal. Nu ştiu dacă ai aflat, de acolo unde te afli acum, că ceea ce hărăziseşi tu focului a văzut de ceva ani lumina tiparului, cum se spune, şi multă lume deja trăieşte cu tine în gînd, într-o comuniune şi solidaritate rară a singurătăţii. Ştiu că i-ai cunoscut pe mulţi dintre bunii noştri prieteni, cu care, de altfel, am petrecut şi eu multe ore în conversaţii desfătătoare. Transmite-le salutări! Îşi scriu ţie însă, căci m-am simţit mai aproape de tine şi de trăirea ta autentică dinaintea golului şi a ameninţării morţii. Vezi tu, Jeni, pînă la urmă tot te-ai pornit în călătoria asta şi, culmea ironiei, într-un fel de care te-ai temut toată viaţa. Nu e oare mai bine, aşadar, să nu ne dorim nimic şi să evităm orice teamă, dat fiind că „destinul“ ne joacă festele cele mai sumbre? Descopăr astfel, o dată în plus, că zeii au simţul absurdului şi al grotescului mult mai adînc decît al nostru. Rîdem de planurile lor şi le nesocotim, dar sîntem mereu prinşi în iţe pe care