In politica nu exista imposibil, iar in politica romaneasca cu atat mai mult. Asa ca Romania are, la nici 16 ani de la inaugurarea noului regim constitutional, un presedinte care nu a fost ales nici de popor, nici de Parlament, ci desemnat de partide. si daca si in Statele Unite in 1974 demisia lui Nixon, consecinta a scandalului Watergate, propulsa la Casa Alba pe Gerald Ford, care de asemenea nu fusese ales nici presedinte, nici vicepresedinte, ci il inlocuise in decembrie 1973 pe Spiro Agnew, obligat sa demisioneze din cauza unui alt scandal de coruptie. Daca in America situatia era un accident provocat de deriva morala a politicii conservatoare, in Romania inlocuirea presedintelui ales cu un fost nomenclaturist marunt de la Comitetul de Stat al Planificarii precum Nicolae Vacaroiu e semnul unei evidente restauratii. Fie si interimara, presedintia lui Vacaroiu este reactia celor ce s-au temut ca vor pierde puterea. Nu pe cea formala, atat de subreda incat, iata, poate fi oricand suspendata, ci pe cea reala. Iar daca s-au temut, probabil aveau si motive, cata vreme atat capitalismul de mucava, cat si cadrul sau constitutional au fost puse la grea incercare de evolutiile ultimilor ani.
Efectele aderarii la UE in contextul politico-economic actual au devenit imprevizibile pentru cei care au ajuns la pupitrul de comanda al tranzitiei. Pentru acestia blocarea "derapajelor", mai ales in cazul sistemului judiciar ce parea dispus, daca nu sa isi asigure independenta, cel putin sa isi consolideze autonomia, devenea o prioritate. Iar alternativa nu era doar preluarea conducerii formale, ci transmiterea unor semnale clare catre cei ce s-au iluzionat ca democratia ar putea functiona in Romania. De aceea, marionetelor precum Nicolae Vacaroiu le-a venit randul sa preia prim-planul scenei. Iar pentru ca totul sa para "democratic" a fost repede adaptat sloganul separatiei p
