Cat pierdem! Ce bine nu reusim sa întelegem caderea fotbalului în chiar clipa sa de apogeu aparent. Unde e acum fotbalul, acel joc uluitor de cald si deschis la toate sireturile dramei, riscului si curajului? Undeva, în declinul pe care îl naste orice trecere de la traire la institutie. In golul fastuos al religiilor populare care pierd inocenta cultului si esueaza în fanatisme, fast, miscari colective si, în cele din urma, în vagi angajamente sindicale. Mai exact si mai biologic spus: în relatia care leaga tainic bulimia de anorexie. Fotbalul sarbatorit imens, la Düsseldorf, într-unCongres UEFA de nivel Davos, luceste global ca un neon în jurul Ecuatorului, dar, daca stam sa gandim o clipa, o secunda de prelungiri, ramificarea gigantica a produs inflatie, devalorizare. Bulimia care precede anorexia. Dovezile sunt langa noi, televizate pana la sat. O confuzie mereu reînnoita ne face sa salutam în corporatismul lipsit de limite si umor care a înghitit miezul fotbalului o mare reusita. Adevarul e ca avem cu totii - noi, publicul scriitoricesc sau nu - o atitudine tipica de parvenit. Exultam aproape mitocaneste la asemuirea neavenita a fotbalului global cu lucrurile mari si serioase ale lumii. Si nu mai bagam de seama ca bratele mereu mai dese ale candelabrului dau o lumina chioara. Ce a dat fotbalul orgiastic al Cupelor Mondiale maraton si al Teribilitatii Sale Incomparabile, Liga Campionilor? Pana la urma, un singur lucru: meciuri. Propuneri de împerechere stelara în succesiuni permutabile si nesfarsite: Real-Bayern, Arsenal-Deportivo, Porto-Milan si tot asa, într-o serie care duce direct la Pitt-Jolie, Di Caprio-Winslet si invers. Fotbalul a ajuns o suita de distributii planificate spre spargerea bursei. In fond, din vara anului trecut pana în februarie, vreme de sase luni, dupa o Cupa Mondiala, o jumatate de Liga Campionilor, Cupa UEFA si euro-calificari, am întalni