Stimate domnule Lucian Raicu,
Rămîn să fie scrise, cînd sufletul meu va fi mai liniştit, două căpşune: Tom şi Becky! Şi-ncă ceva: Lectura lui Ippolit în care-aş căuta să arăt cum citeşte un personaj dostoievskian (e vorba de citirea Confesiei) şi ce implicaţii poate avea, pentru el, actul lecturii (vă amintiţi, nu?, că Ippolit, după lectură, se sinucide, mai bine zis ratează, spre hazul şi ranchiuna tuturor, o sinucidere prost pusă la punct). Dar sufletul meu de acum, cel diurn şi cel nocturn, e mînjit, ziua cu întîmplări penibile (de cînd am venit în Iaşi mă zbat şi bat la uşi abia întredeschise, în vederea aducerii Tamarei Nikolaevna pe-un post în oraş), noaptea de coşmărele-n care-mi retrăiesc, mult mai viu, mai acut-dureros parcă, primejdiile. Şi-mi pare, uneori, cînd mă trezesc brusc, treaz fiind, la o viaţă în care lumina, numai lumina acestor zile de toamnă are cu adevărat importanţă, îmi pare, zic, atît de rău de lepădarea clipei celei repezi pentru nişte lucruri ce n-au nici în clin, nici în mînecă, nici în buzunar nimic dulce... Mi-am luat însă speranţa drept deviză, am brodat-o-n fir subţire de aura pe haina mea din piele de antilopă neagră şi umblu, cu viziera trasă bine pe figură, ca un năuc beat de propanolol, printre morile de vînt (zefiri lunguieţi şi musoni rotunzi!). Ce-o fi să fie, numai să pot, din cînd în cînd, dormi un secol!
*
Strada. Un om mic, „umilit şi obidit”, în haine boţite, negre, cu şapca-n cap, avînd într-o mînă un harbuz şi-n cealaltă, într-un fel de sacoşă de piele, un căţeluş, tot negru, căruia i se văd doar capul şi coada. Omul, nervos, clătinîndu-se uşor. Harbuzul, extrem de verde. Căţelul, foarte serios.
*
Poate că azi voi primi cărţile de autor. Încă nu mi-am citit Dulapul ca să văd dacă are greşeli! Nu pot, pur şi simplu. Mi-ar trebui o g
