În loc să joace cartea antagonismului geopolitic, România ar trebui să îşi reia rolul de mediator şi de ambasador care i-ar aduce mai multe avantaje. Atunci când te vizitează în acelaşi timp şefii informaţiilor a două superputeri, înseamnă că ai şansa să joci cartea balanţei. O superputere îşi permite să aibă duşmani şi prieteni şi să împartă lumea în alb şi negru. România, în schimb, a fost nevoită să joace în istorie arta înţelepciunii. De ce a reuşit România mai mult prin stratageme decât prin conflictualitate? Pentru că era la răscrucea imperiilor fără să fie ea însăşi unul pentru a putea să bată cu pumnul în masă aşa cum fac marile puteri. Sper că am asistat în aceste zile, prin vizita la Bucureşti a şefilor de informaţii din Rusia şi SUA, la sfârşitul diplomaţiei non-diplomatice a conflictului care a izolat România în ultimii ani. România este prea expusă din toate părţile ca să îşi permită să arunce mănuşa dispreţuitor. O atitudine de dialog permanent care să atragă beneficii din toate părţile ni s-ar potrivi mai bine şi ar fi mai realistă. Acum acest lucru a devenit cu putinţă. Până mai ieri, părea de neconceput, porniţi cum eram să ne stabilim duşmanii, că prieten nu ne era nimeni. Statele nu au prieteni, au interese, această consideraţie a devenit un truism. Iar dacă alţii aplică acest adevăr universal în raportul cu noi, poate ar trebui să luăm în considerare să tratăm şi noi relaţiile internaţionale cu aceeaşi monedă? Putem fi parteneri de încredere ai Vestului şi fără să declanşăm conflicte gratuite cu Federaţia Rusă, după cum putem să ne dezvoltăm în interiorul UE şi fără să ignorăm potenţialul economic al Chinei. În timpul campaniilor electorale care au dus la schimbarea de regim de la Bucureşti, orice raportare la o altă putere decât UE şi SUA reprezenta o trădare de ţară şi o întoarcere la comunism. Acum văd că vizita şefului Consiliului de Secur