Raportul Freedom House privind politicile anti-corupţie ale României a fost mai dregrabă comentat decît citit. După reacţiile PSD şi ale PNA, aş fi crezut că este vorba acolo despre atacuri murdare la adresa copiilor lui Ioan Amarie. Raportul nu face decît să documenteze constatările făcute anterior de presă, de ONG-uri interne şi de Comisia Europeană în raportul de ţară. Ideea de bază este că s-a lucrat masiv asupra cadrului legislativ, s-au bifat conştiincios paşii recomandaţi de programele de asistenţă: instituţie specială cu atribuţii şi resurse extraordinare (PNA), organism colectiv, profesional, de conducere (CSM), legislaţie preventivă (declararea averilor, accesul la informaţii publice), reglementarea conflictelor de interese, legea achiziţiilor publice etc. Problema este că rezultatele nu se văd. Se ajunge la un moment dat în care fantezia reformistă în materie legislativă se epuizează. PSD şi-a exersat patru ani această fantezie şi aici s-a şi blocat lupta anti-corupţie. Nu există lege care să îi facă pe magistraţi să fie eroi, dacă ei sînt convinşi că le este mai bine slugi. Probabil că şi PSD, şi domnii Amarie şi Botoş, care joacă drama neînţeleşilor, se cred sabotaţi. Dar raportul nu le trece cu vederea meritele: "În perioada 2000-2004, România a creat un impresionant arsenal de instrumente legale pentru transparenţă, responsabilitate şi anti-corupţie." Şi este descrisă fantezia cu puseuri de legiferare de care vorbeam mai sus. Apoi vin constatările de bun-simţ. Oamenii de la Freedom House au constatat că jurnaliştii nu prea au încredere în PNA. Că, de exemplu, Sergiu Sechelariu nu a fost anchetat decît după ce s-a schimbat puterea. Că Şerban Mihăilescu nu a fost deranjat cu întrebări, deşi doi angajaţi ai săi au luat mită în schimbul unor promisiuni pe care doar ministrul le putea îndeplini. Că dosarul Flota a fost redeschis suspect şi, dintre ce