Demnitatea actiunii politice se verifica prin luciditate, coerenta si consecventa. Este exact ceea ce asigura relatiei din Romania si Statele Unite calitatile durabile dobandite in ultimii ani. Ma gandesc la intreaga politica externa de de dupa 11 septembrie 2001 cand, de o maniera non-partizana, fortele politice din Romania care formeaza ceea ce se cheama the mainstream s-au pronuntat, fara ambiguitati, in favoare actiunilor occidentale de rezistenta impotriva terorismului si sustinere a democratizarii in regiuni extrem de volatile. Prefigurarea acestei politici externe poate fi gasita, neindoios, in orientarea pro-NATO din perioada Emil Constantinescu, inclusiv curajul de a sustine, in pofida virulentelor critici venite dinspre PDSR si PRM, a interventiei militare NATO din fosta Iugoslavie in primavara anului 1999 (un rol important l-a jucat ministrul de externe din epoca, Andrei Plesu). Aceste actiuni nu se desfasoara fara costuri, inclusiv dureroase sacrificii de vieti omenesti. Izolationismul, anti-globalismul si pacifismul, oneste sau ipocrite, se mobilizeaza impotriva oricarui gest interventionist. Dar este vorba de mize vitale pentru viitorul valorilor in care cred democratiile liberale.

Conciliatorismul in raport cu miscarile radicale anti-democratice, cu ceea ce se cheama rogue regimes, s-a dovedit intotdeauna o carte pierzatoare. Presedintele Traian Basescu nu a facut niciodata vreun secret din faptul ca parteneriatul stratetegic cu Statele Unite constituie o axa principala a politicii externe romanesti. Pot exista uneori puncte de vedere diferite in anumite chestiuni punctuale, lucrul este firesc in cadrul unei stranse cooperari politico-militare, dar in ansamblu intre Bucuresti si Washington exista o convergenta de viziune asupra prioritatiulor strategice din lumea contemporana. Amplasarea scutului strategic anti-racheta pe teritoriul Romaniei