În viaţă, nici măcar să fii sticlă nu mai e un lucru uşor. Vă invit să citiţi povestea celei mai ghinioniste sticle. :)
“Niciodată nu mi-au plăcut meciurile de fotbal. Desfăcută şi golită pe repezeală, sfârşeam aruncată la marginea terenului de vreun jucător grăbit.
De-atunci mi-am zis să nu mai stau niciodată lângă băncile de rezerve. Antrenorii strigă, jucătorii strigă. Unii mai îmi dau cu piciorul, alţii mă folosesc ca pe-un tic nervos. Ba chiar există unii care se răzbună pe mine pentru greşelile arbitrilor.
Aşa că m-am gândit serios şi am luat decizia să merg la peluză. Bine, nici chiar. Însoţesc, alături de prosop, portarii. E frumos. Poate singurul lucru periculos e că unii mă mai aşează în poartă şi mi-e greu să mă feresc la goluri. Dar măcar sunt fericită că apar la televizor, pe reluări. Ştiţi că sunt şi într-un generic?
Şi totul era bine până să merg la Chiajna. Şi-am vrut să-mi rup eticheta pentru a rămâne acasă etapa asta, dar m-a rugat Dani, a zis că-i port noroc. Nu puteam să-l refuz. Mi-am dat seama că se va întâmpla ceva din moment ce m-a aşezat cu faţa la galerie. Niciodată nu mi s-a întâmplat. M-am simţit, fără să vreau să-i supăr, ca un steward.
Cum băieţii din atac n-au reuşit să dea gol, suporterii au început să-i apostrofeze. Mai întâi cu “huoo”, apoi cu fluierături, pentru ca, pe final, să arunce potopul cu înjurături. Vă jur pe Izvorul Minunilor că mă rugam să nu ajungă la Coman. Dar nu l-au ratat.
I-au zis ce i-au zis până când el, săracu’, n-a mai rezistat. M-a ridicat (oh, şi eu care credeam că s-a terminat meciul) şi m-a azvârlit direct spre băieţii din galerie. Cum “salvările” de sticle nu sunt încă obligatorii la un meci de fotbal (apropo, facem o petiţie), am stat minute în şir inconştientă. C-am avut ghinionul să cad în dop. Deh, când e să-ţi meargă prost, nu ţi se rupe doar eticheta.
Acum sun