"Petru Groza şi Dan Spătaru. Şi Dej. Avea domnu' Dan cînd era tînăr o voce... Toate femeile erau moarte după el. Îl plăcea şi Leana Ceauşescu. Da' p-ormă s-a luat cu băutura, i-au plăcut şi femeile şi n-a mai fost cum era-n prima tinereţe. Adică nu mai e. Şlagărele le scotea pe bandă, "Magistrala Albastră", "Drumurile", "Să se frigă bunicii", "Ţărăncuţă, ţărăncuţă", frumoase, nimic de zis, da' parcă se simţea băutura-n voce. În rest, un domn, un artist. Groza a făcut bine, era medic. Şi Dej a făcut bine, era bine pe vremea lui, da' p-ormă a venit Ceauşescu." Şi a venit Ceauşescu. Şi Sergiu Nicolaescu şi Stela Popescu şi Mărioara Murărescu. Arşinel şi Florin Piersic. Au venit şi ei. "Oho, era Madrigalu', dirija Nicolae Marin. Pe vremea aia se cînta muzică bisericească bizantină. Securiştii habar n-aveau ce muzică-i aia. Era o plăcere, domnule, uite şi acum mă văd, rîndul patru, în stînga scenei, acolo. Era emoţionant, îmi venea să plîng." Nostalgia îmblînzeşte lucrurile, le mîngîie, le diluează. De parcă nu doar în închipuirea cinică a comuniştilor, porumbeii albi ai păcii s-ar fi revărsat spre cerul acela de un albastru infinit. Nu. Toate astea par cumva aievea în tremurul glasului oamenilor cu care vorbeşti, în privirea pierdută pe undeva pe dinăuntru, în zîmbetul abia schiţat din colţul buzelor. De parcă porumbeii păcii, de preferinţă albi, ar fi totuna cu "Turturelele" lui Luigi Ionescu. Iar în muzica uşoară de odinioară era o groază de iubire şi de flori. Care nu trebuie uitate. Exemplu: trandafirii. "Florin Bogardo. Era o voce. Dar aşa ca voce, mie mi se pare că Doina Badea, cum se spune..., întrunea toate calităţile. Cred că nimeni din generaţia asta de acum n-a auzit «Ploaia şi noi», compusă de Vasile V. Vasilache. Şi e păcat, este o frumoasă melodie, de neuitat". Şi tanti cîntă, falsează. "E adevărat că nu prea avea prezenţă scenică şi era şi cam aşa,