Teoria literaturii a luat în ultimul timp un avînt ieşit din comun. Masivă dar şi arborescentă, proliferantă pe multiple paliere, ea pare a marca un moment al preeminenţei raţiunii asupra vectorilor iraţionali, empatici ai abordării creaţiei, dacă nu total nesocotiţi măcar încadraţi în scheme conceptuale tot mai sofisticate. Miza o constituie aspectul gnoseologic al discursului aplicat literaturii, care-şi scrutează pînă la istovire posibilităţile investigative, mai rar limitele. E o beţie rece de disocieri şi asocieri abstracte, un dezmăţ al desfolierilor terminologice raportabile la diverse metode însă alcătuind în exacerbarea lor complementară sau concurenţială un soi de suprametodă a conştiinţei ce se studiază pe sine la un mod insaţiabil. E bine, e rău? N-am putea da, credem, un răspuns mai rezonabil decît cel că avem a face cu un flux al lucidităţii, cu un pozitivism sui generis care alternează îndeobşte în diverse domenii ale culturii cu fluxul emoţional şi imaginativ. Pe direcţia acestui flux energic o cercetătoare extrem de bine informată, cu o impresionantă bibliografie ŕ la page, Maria-Ana Tupan, în volumul intitulat Sensul sincronismului, d-sa îşi propune a "revizita" această noţiune care poartă, la noi, o amprentă lovinesciană, dar nu doar atît. Consideraţiile d-nei Tupan vizează un tablou general al raporturilor dintre prezent şi trecut în cîmpul cultural sub semnul achiziţiilor epistemologice mai vechi şi mai noi ori chiar foarte noi.
Autoarea porneşte de la punctul de vedere că trecutul nu e o "comoară îngropată" pentru totdeauna, ci o "monedă de schimb" în comerţul intelectului cu propriile sale fabricate de natură ideatică ori sentimentală, prin urmare o convenţie pe care o putem discuta ca atare: "O invenţie, un construct determinat în mare măsură de prezent: perspective, interese, capacităţi de interpretare. Nu un exponat muzeal,
