Lidia Marinescu terminase Liceul pedagogic în vara lui 1989, iar toamna a găsit-o predând la o grădiniţă din Bucureşti.
"Cel mai mult m-am bucurat că am scăpat de uniformă. Dacă e să-mi aduc aminte cu amar de ceva din perioada aia, mă gândesc la lipsa hainelor. Mă uitam întotdeauna cu invidie la colegele şi prietenele mele care aveau blugi aduşi din străinătate de diverse rude sau alte haine cumpărate de la bişniţari.
Eu locuiam cu părinţii mei şi ei aveau reguli la fel de stricte ca ale sistemului în ceea ce priveşte garderoba mea. Tata nu m-ar fi lasat niciodată să ies din casă cu părul lăsat pe spate sau cu o fustă care să salte de genunchi. N-aveam voie să port pantaloni - asta era obsesia mamei - şi nici pantofi cu toc. De altfel, singurii pantaloni pe care îi aveam în şifonier erau cei de la costumul de trening cu care mă du-ceam la orele de sport în liceu. Şi cei de pijama...
Nici când «am ieşit pe salariu» n-aveam voie să mă duc să-mi cumpăr haine singură. Mama mergea mereu cu mine sau mi se dădeau haine de la prietenul tatălui meu, care le aducea de la polonezi.
Prima dată când mi-a spus tata despre el, am sărit în sus de bucurie. Îmi şi imaginam fuste de blugi, bluze colorate, panglici de păr... Dar tata nu m-a luat cu el. Mi-a zis: «Lasă, că ştiu eu ce să-ţi iau!». Şi s-a dus singur. S-a întors, evident, cu cele mai bătrânicioase costume din lume. Nici pe mama nu aş fi văzut-o îmbrăcată cu ele.
Tata era tare mândru de el. M-a pus să le probez pe toate, să mă învârt prin faţa oglinzii şi jur că i se umezeau ochii când mă vedea îmbrăcată ca o babă. Şi eu aveam lacrimile în gât, dar ale mele erau de ciudă. După ultimul costum probat - un deux-piece mov cu dungi albe şi cu o floare mare în piept -, tata a început să aplaude şi mi-a zis emoţionat: «Ce frumoasă eşti!».
Ei, în momentul ăla
