Cînd treci cu maşina spre litoral, Basarabiul nu-ţi atrage atenţia prin ceva anume. Să fie gara, care ţine loc şi de centru al localitaţii? Să fie benzinarii de pe cîmpuri, care sapă în pamîntul argilos, în speranţa că vor atinge lacul subteran de benzină creat acum cîţiva ani de o conductă spartă? Sau rămăşiţele şanţului de apărare de la nord care, acum o mie-două de ani, despărţea încă barbaria de civilizaţie? Puţin contează. Astăzi, şanţul e înghiţit de vegetaţie şi nimeni nu mai poate spune cine a cîştigat acea încleştare istorică. Supravieţuitorii (sau coloniştii) şi-au făcut case în Basarabi şi şi-au dat copiii la şcoală. Apoi i-au trimis la liceu, de unde s-au întors la părinţi cu vestea că nici unul dintre ei n-a luat anul acesta BAC-ul. Vestea a intrat în toate ziarele, fiind vecină de pagină cu cele privind negocierile cu maghiarii pe tema legitimaţiei. Puţini au văzut ironia. Şi totuşi, lupta diplomatică pentru păstrarea suveranităţii naţionale e pierdere de vreme, odată ce tot mai mulţi români nu mai reuşesc să ajungă la moştenirea culturală care defineşte, de fapt, apartenenţa la o etnie. Sigur, copiii din Basarabi vorbesc aceeaşi limbă (de fapt vreo sută de cuvinte din ea) cu cei din Timişoara. Însă aceşti copii, care n-au reuşit să ia examenul la limba română, n-au citit, cu siguranţă, pe nici unul dintre compatrioţii lor care, în ultimii 150 de ani, şi-a pierdut vremea scriind. Şi nici n-au apucat să afle cu ce s-au ocupat strămoşii lor (alţii decît Vlad Ţepeş, pe numele lui adevărat Dracula). Ei nu ştiu nici măcar cine a făcut podul lui Saligny ori cărui fapt se datorează prezenţa lor în Dobrogea. După acte, copiii aceştia sînt români - în spirit însă, geţii le sînt mai aproape (nu că ar şti cine au fost aceştia). Întrebaţi-i şi veţi afla că printre marii români pe care i-am dat lumii se află Hagi, Daniela Györfi şi Adrian Copilul Minune. Tra