Mai întâi se aude un huruit discret. Ar putea fi o bormaşină de prin vecini. Apoi, zgomotul se amplifică şi primul gând este dacă nu cumva burghiul a scăpat şi prin peretele apartamentului tău.
Geamurile au un zumzet uşor şi doar ele iţi pot arăta adevăratul spectacol: un excavator tras în faţa blocului, la doar cinci metri de colţul balconului de la etajul 1. În jurul lui sunt vreo câţiva muncitori şi meşterul, acesta din urmă fiind fără cizme de cauciuc, dar şi el îmbrăcat într-o tunica de salopetă, singurul care-si permite luxul de a fuma. Sunt câteva momente de magie, un balet cu gesturi ferme şi cupa utilajului începe să înfulece lacomă. Se naşte o groapă. O nouă groapă. Până la un anumit punct, ceva incitant. Va fi o nouă călătorie în rărunchii pământului, sau doar o navetă scurtă până la prima încrengătură de ţevi? Deocamdată, nimeni nu are habar.
De când se ştiu ei, românii construiesc gropi. Una lângă alta, aceste gropi au degenerat în şanţuri, în canale sau, având pământul aferent lângă ele, în diferite forme locale de relief. La gropi stăm bine. Dacă grâul are nevoie de ploaie când câmpului îi este sete, gropile se fac tot timpul anului. Stând drept şi judecând la fel, stăm bine atât la cele acoperite, cât şi la cele neacoperite. Spun unii că acestea din urmă ar putea fi o explicaţie a nivelului de civilizaţie pe care l-am atins din moment ce, oferta de gropi neacoperite fiind atât de irezistibilă, numeric vorbind, dar şi variată în acelaşi timp, mulţi au dat prin ele.
Sprijiniţi în cazmale, asemenea ciobănaşului lui Grigorescu, muncitorii sporovăiesc şantierisme de-ale lor. Doar meşterul, un pic mai fudul, stă deoparte şi se scarpină la genunchi cu mâinile înfipte în buzunarul tunicii lui de salopetă. Au mai săpat două gropi azi şi n-au reuşit să dea de urma fisurii din ţeavă. Încă una şi blocul va fi înconjurat de capcane care v
