S-a batut (si pe buna dreptate) multa moneda despre faptul ca societatea romaneasca traieste in zodia lui Caragiale-tatal. Prea putini s-au aplecat asupra premonitiilor fiului. Sfirsitul "Crailor de Curtea Veche" are consistenta unui lichior greu, dulce amarui, revarsat pe masa, in interiorul caruia plutesc in deriva personajele, asemenea unor insecte cazute prada unei lumini crepusculare ce persista atit la vremea toropitoare a amiezii, cit si dupa lasarea intunericului. Un fosnet de matasuri si de catifele acopera glasurile si, odata cu ele, dramele ce se petrec in penumbra. Intr-o atmosfera de delicioasa apocalipsa, sunetele ascutite capata forme elipsoidale, iar vocile se sting asemenea ropotului unei ploi ce cade pe un acoperis de olane potopit de un mucilagiu lucesos ca insusi pacatul... Chiar si silueta tipatoare a lui Pirgu se estompeaza, topindu-se alene in aerul purpuriu al asfintitului. Aleile prin care hoinaresc pasii crailor suna a prohod de toamna; roata "vremei" paresa se fi impotmolit pentru totdeuna in namolurile acestui anotimp al putrefactiei si mortii. Arborii scheletici au silueta unor ciocli. Umbrele celor trei crai, rasfringindu-se pe un cer de culoarea sofranului, asteapta ca surghiunul existentei lor sa ia sfirsit. De lumea reala ii mai leaga vaga adiere a unor pacate savirsite fara patima si fara mustrari de cuget... Deposedati de orice simtamint, Craii par a-si trai, savurind pe indelete, anticipat, propria lor moarte. "Invesmintati in lungi matale, cu palosul la copasa si crucea pe piept", cei trei crai, asemenea unor carti de joc intinse pe o lespede funerara, bintuie visul povestiorului, pentru care pare sa nu exista nici o deosebire dintre viata de aici si cea de dincolo. Moartea e privita ca o eliberare, dar si ca un fel de perpetuum mobile al eului profund anihilat de eul colectiv. Destinul devine molipsitor, ca o plaga. Daca binele s