Accederea dlui Andrei Marga în funcţia de preşedinte al ICR fără a fi audiat în Senat are doar izul văratic al unei mici ilegalităţi pe lângă proporţiile deşertului cultural desprins din manifestul-program trimis prin corespondenţă din Germania. Documentul merită o discuţie detaliată pentru ceea ce anunţă – contemplarea bovarică a propriului buric naţional, legănăţi de iluziile proletcultiste ale anilor ‘50.
Formulată în 12 puncte, epistola dă aparenţa unor delimitări fine, emanate din eterul abstract al logicii, însă lectura vindecă iluziile. Punctele 2 şi 9 repetă, de exemplu, aceeaşi misie a ICR, a “dezbaterii culturale” şi “cultura dezbaterii argumentative”. Punctele 5 şi 8 reiau altă aceeaşi idee, anunţă cine va beneficia de sprijinul ICR, aşadar “operele validate”, “autorii care au creat efectiv momente istorice” (punctul 5), sau “oameni care au oferit deja o garanţie a succesului intreprinderii culturale” (punctul 8).
Dacă prima parte a “manifestului” frapează prin inadecvare, a doua parte confirmă nefamiliaritatea cu programele ICR. Punctele 1-6 ilustrează din primele rânduri o definiţie de manual a ceea ce înseamnă politizarea diplomaţiei culturale. Când se vorbeşte de “producerea de noi valori” ca scop major al ICR, cititorul îşi aminteşte că doar două tipuri de regim au creat “arta de stat”, nazist şi comunist. Diplomaţia culturală într-o societate democratică facilitează, şi nu asumă vreodată “creaţia”, spre deosebire de taberele proletcultiste din comunism, unde scriitorii erau adunaţi pentru a se juca de-a “inginerii sufletelor” (definiţia literaturii în sintagma lui Stalin) cu “omul nou” care înfruntă natura, chiaburii şi lipsa de vigilenţă “revoluţionară”.
Alte priorităţi asumate în prima parte amestecă vanitatea protocronistă cu complexul inadaptării în lumea contemporană a ideilor şi pieţelor de cultură. Aflăm că România are o