Bilanţurile şi retrospectivele pentru un întreg an editorial sînt la fel de frumoase ca şi tîrgurile de carte care le fac posibile. Numai că aici se manifestă (cînd există, desigur) discernămîntul critic, în timp ce acolo centrul de greutate este dat de plăcerea de a scana cărţi, sute de cărţi, mii de cărţi, indiferent de valoarea lor. Acum se vede la ce sînt buni criticii literari (dacă vor fi fiind şi ei buni la ceva). Din numărul considerabil de volume apărute pe piaţa culturală, ei încearcă să le discearnă, să le selecteze, să le analizeze şi să le evalueze pe cele realmente importante, realizînd inserţia lor canonică. Fără critica literară, „democraţia“ prost înţeleasă ar pune toate titlurile laolaltă, făcînd imposibilă orientarea cititorului – şi chiar orientarea literaturii. Nu e vorba de o critică de direcţie, care să anexeze literatura vie unei agende, venind cu o anumită condiţionare şi cu exclusivisme nelalocul lor în artă, ci de o critică aptă să se plieze, ea, pe ce se întîmplă în literatura de azi, identificînd o structură generală şi configurînd un peisaj cît mai variat. Tot acum se vede şi la ce sînt buni cronicarii literari (dacă vor fi fiind şi ei buni la ceva). Sînt cei care cunosc cărţile despre care se vorbeşte, din simplul motiv că intră în obligaţia lor profesională să le fi citit şi evaluat. Ei, aceşti nu mai mult de zece oameni, sînt cei pe a căror muncă se bazează juriile literare serioase, scriitorii care îşi evaluează lucid şansele, editorii care îşi fac ei înşişi bilanţurile, jurnaliştii culturali reprezentînd interesul cititorului şi, last, but not least, chiar cititorul. Cum am mai scris, văd legătura dintre Scriitor şi Critic ca pe una organică şi de condiţionare reciprocă. Scriitorul are nevoie de Critic pentru a fi mai mult decît un simplu autor de volume, pentru a se diferenţia de aceştia. Iar Criticul are nevoie de Scriitor