La câteva ore după anunţul decernării Premiului Nobel, Doris Lessing a ieşit pe mica platformă a casei din Londra şi a stat de vorbă cu ziariştii. "A stat de vorbă" cred că e mult spus: s-a aşezat, pur şi simplu, ţărăneşte, direct pe treptele casei, s-a lăsat fotografiată şi a răspuns întrebărilor. A răspuns, probabil, într-un stil derutant, amestecând tăcerile cu zâmbetul ironic, integrând unui monolog fără sfârşit întâmplătoarele propoziţii ale celor din jur. Copleşită de buchetele de flori, lăsa impresia unei fiinţe care participa la un spectacol ce n-o privea direct. Doar politeţea şi simţul datoriei au făcut-o să stea acolo, la dispoziţia presei, tocmai ea, femeia care se încăpăţânase de multe decenii să nu stea la dispoziţia nimănui.

Vestea primirii Nobelului a surprins-o în timp ce se întorcea de la cumpărături: jurnaliştii s-au repezit asupra ei precum ulii, gata să înşface măcar o bucăţică din această femeie măruntă, îmbrăcată în haine largi, colorate, în nuanţe de albastru. În cele două împrejurări când am avut prilejul s-o întâlnesc - o dată la New York, o dată la Cambridge - era îmbrăcată în aceleaşi tonuri: jachete albastre - de la deschis la închis - şi bluze albe. Ca într-un bun roman cu suspense, secretarul perpetuu al Academiei Suedeze, Horace Engdahl, spunea că membrii comisiei trecuseră prin emoţii: au sunat-o de mai multe ori, dar nu răspundea nimeni. Cu umor, el a încercat să îndulcească situaţia - când vorbeşti despre o persoană de optzeci şi opt de ani, orice e posibil, inclusiv să afli că tocmai murise: "Doar nu era să aştepte telefonul meu... Probabil că se plimbă prin parc şi oamenii au s-o atace aducându-i vestea!"

Ştim care-a fost reacţia ei, o reacţie tipică pentru această femeie care a ştiut ca nimeni alta să pună un baraj de gheaţă fierbinte între ea şi realitate: "Am primit toate afurisitele de premii europene... Mi-a plăcu