Gheorghe Gruia a cucerit două titluri mondiale cu tricolorii, apoi i-a învăţat handbal pe mexicani.Revenit pentru câteva zile în România, fostul handbalist Gheorghe Gruia şi-a adus aminte de momentele când cucerea lumea de pe semicerc, de primele lui zile dincolo de Ocean. Părul încărunţit şi lipsa danturii îi trădează vârsta celui mai bun handbalist al tuturor timpurilor, Gheorghe Gruia, titlu oferit de IHF în 1992. În rest, a rămas neschimbat. Înalt, mergând drept, făcând glume la tot pasul...
„Anul trecut când m-am întâlnit cu el nu l-am recunoscut după înfăţişare, însă imediat la prima şotie mi-am dat seama că e Gruia”, îşi aminteşte fostul său coleg de la naţională, Costache Mircea II.
„Am rămas toţi copii. Nu contează cum arăţi pe afară, ci cum te simţi tu”, îl completează cel supranumit „Mână de Aur”.
Era responsabil cu buna dispoziţie
„Da, pentru că eu eram responsabil cu golurile pe teren şi cu voia bună în vestiare. De fapt, cu glumele eram toţi. Că altfel
n-ai fi putut să treci peste sistem. Nu puteai să suporţi atmosfera fără să nu faci ceva să râzi. Înnebuneai dacă nu ştiai să dai la spate şi să intri în joc. Dar eu eram mai serios faţă de Paraschiv, Marinescu, Gaţu, aştia care veniseră mai tinerei şi erau cu glumele lor”, îşi începe povestirea dublul campion mondial la handbal.
Şi asta doar în timpul liber, deoarece pe teren luau totul în serios şi îşi dădeau şi viaţa. „Jucam cu inima. Jucam pentru noi, pentru ţară, pentru culorile drapelului. Chiar ne dădeam sufletul să câştigăm orice meci. Ne băteam cu oricine. Păi, cine putea vedea ţări ca Franţa sau Suedia? Trebuia să munceşti pentru asta, că nu puteai să ieşi unde vrei. Paşaportul nu îl ţineai acasă la tine. Imediat cum veneai de la concurs, îl duceai la Federaţie, că altfel nu mai pupai a doua ieşire. Acum, ce motivaţi
