Noul film al lui Stere Gulea, Sînt o babă comunistă, adaptare a romanului cu acelaşi titlu (minus semnul exclamării de la final!) publicat de Dan Lungu în 2007, a stîrnit deja reacţii contradictorii. Destui dintre cei care l-au văzut – de la cronicari de film şi intelectuali publici pînă la simpli comentatori de pe forumuri ascunşi în spatele unor nickname-uri – au dat glas unui sentiment de nedumerire-contrariere-dezamăgire. Se pare că filmul, la al cărui scenariu au lucrat, alături de Stere Gulea, încă tinerii (dar pe deplin afirmaţii) scriitori Lucian Dan Teodorovici şi Vera Ion, a bulversat aşteptările unor oameni care, după Revoluţie, şi-au făcut din anticomunism o profesiune de credinţă.
Anticomunismul ca discurs oficial Fără îndoială legitim în plin comunism, acceptabil (la limită) chiar în forme mai stridente în perioada imediat următoare evenimentelor din Decembrie 1989, anticomunismul s-a transformat ulterior, pe de o parte, într-o obsesie posttraumatică dificil de surmontat, iar pe de altă parte – mult mai grav! –, într-o marotă a discursului „onorabil“ intelectual, deschizînd adesea calea succesului artistic ori academic, spre a nu mai vorbi de cel politic. De la anticomunismul susurat echivoc pe la colţuri de stradă sau strecurat subversiv în anecdotele spuse în bucătărie – căci ştim prea bine că poziţiile tranşant şi public anticomuniste, altminteri suicidare, au fost rare excepţii de la o preaomenească lege a tăcerii înainte de 1989 – s-a trecut, fără nici un fel de liant, la un anticomunism proclamat din toate puterile prin megafon, predicat de la înălţimea tuturor catedrelor posibile şi devenit criteriu de valorizare etică, profesională, estetică ş.a.m.d. Culmea isteriei anticomuniste a fost atinsă la momentul „simbolic“ al condamnării comunismului, în decembrie 2006. De atunci, lucrurile au intrat în mod clar în registrul butaforiei. Anti