Este bine că partidele politice îşi dau seama că fără un grad înalt de ocupare a forţei de muncă coeziunea socială se poate eroda dramatic, cu efecte rele pentru însăşi democraţie. Tema locurilor de muncă este fruntaşă în pregătirile pentru campania prezidenţială din SUA, în campanii electorale din Europa.

Este de presupus că cifra de un milion adoptat ca obiectiv de USL priveşte locuri de muncă pe net, întrucât pe piaţa muncii apar şi dispar job-uri. Este de văzut dacă cifra priveşte şi locuri de muncă transfe­rate din economia informală (cum sunt, de pildă, noi contracte de muncă anunţate de Guvern, ce sunt un rezultat al penalizării severe a muncii la negru). Drept este că a aduce locuri de muncă din economia subterană la suprafaţă este bine din varii motive. Unul ar fi că astfel se suplimentează venituri bugetare prin fiscalizarea unor activităţi. O distincţie cheie de făcut este între locuri de muncă şi persoane ce intră pe piaţa muncii. Distincţia este importantă întrucât o persoană poate avea avea mai multe slujbe, mai ales dacă sunt part-time.

Trebuie spus în acest context că raportul atât de vehiculat în dezbaterea publică între populaţia activă şi cea pensionată nu reflectă realitatea. O parte mare dintre pensionari sunt pe piaţa muncii, chiar dacă în zona gri, sau la negru. Altfel spus, este plauzibil să credem că raportul real este în fapt invers. Cei care lucrează efectiv depăşesc 5 milioane de persoane (faţă de 4,1 milioane în scripte în primele luni ale lui 2011). La cele 5 milioane s-ar adăuga peste 1 milion de persoane care lucrează cu acte în regulă în afara ţării. Participarea pe piaţa muncii considerabil mai redusă în România (sub 57%) faţă de alte ţări exprimă şi ponderea mare a populaţiei din mediul rural.

Cifra de cel puţin 5 milioane persoane active în spaţiul economic autohton permite o concluzie: a creşte cu un 1milion nu