Chiar şi după scrutinul de la începutul acestei luni, în Libia post-Gaddafi tendinţele centrifuge ale regiunilor, rivalităţile dintre arabi şi berberi şi arbitrariul miliţiilor coexistă cu speranţele investite în primele alegeri cu adevărat libere. Pe termen lung, miza este reconstruirea încrederii cetăţenilor în instituţiile statului. Corespondenţă FP.
Articol dinediţia nr. 29 a FP România (iulie/august 2012), din 20 iulie la toate standurile de presă.
Capitalele. Foarte mult timp nu am văzut – şi asta la câteva luni bune după schimbarea de regim –poliţişti care să dirijeze circulaţia. Revelator pentru funcţionabilitatea instituţiilor este faptul că sediul guvernului a fost asediat, cel puţin o dată, de miliţii. Preşedintele a fost şi el atacat. Mai mult, o miliţie aflată la 300 de km de Tripoli a reuşit nu doar să deplaseze, la vedere, unităţi întregi în capitală, dar şi două tancuri, pentru ca mai apoi să ocupe aeroportul. Timp de două zile, forţele guvernamentale nu au fost în stare să-l elibereze.
A fost nevoie să vină o altă miliţie, care eliberase iniţial acea zonă, pentru a-i împinge pe agresori afară din aeroport. Este un exemplu care expune slăbiciunea de fond a instituţiilor centrale. În consecinţă, pentru instituţiile centrale libiene definiţia weberiană a monopolului violenţei este cel puţin incompletă. Parţial, ce vedem astăzi în Libia mă trimite cu gândul la Evul Mediu european, în care anumite cetăţi erau destul de puternice, chiar în raport cu centrul. Spre exemplu, Misrata este un oraş puternic, inclusiv comercial, cu mare legitimitate pe fondul revoluţiei.
Slăbiciunile statului. În Libia, în primul rând este de reconstruit încrederea în autorităţi, în instituţii formale. Libianul de rând nu are niciun motiv să aibă încredere în instituţii, în virtutea anilor în care acestea erau opresive, cu rol de control şi