Oltchim e o dublă problemă: o companie falită şi un factor de distorsiune a întregii economii locale.
Istoria Oltchim sună cam aşa. Avem o fabrică mare de produse chimice, construită pe vremea lui Ceauşescu în nebunia lui de a produce derivaţi de petrol pentru export, chiar dacă trebuia să importăm petrol brut pentru asta, că producţia internă nu mai făcea faţă. După 1989, compania a fost căpuşată cât s-a putut: furnizori de materiale la suprapreţ, clienţi la preţ sub piaţă. Ba chiar s-au găsit şi firme care n-au mai nimic de-a face cu petrochimia, dar au fost „găzduite" pe platforma combinatului - Oltchim cumpăra în nume propriu energie electrică de la „băieţii deştepţi" şi le-o dădea pe gratis.
Pe lângă povestea clasică a jafului din companiile de stat, la Oltchim au apărut încă două complicaţii. Prima, vânzarea rafinăriei Arpechim, odată cu Petrom, la OMV. Oltchim nu poate practic să supravieţuiască fără Arpechim şi nici invers - dacă ar cumpăra materie primă de la o altă rafinărie de care să nu fie legată prin ţevi ca de Arpechim, Oltchim ar plăti costuri de transport mari şi i-ar trebui spaţiu suplimentar de depozitare. E foarte posibil ca Guvernul Năstase să fi vârât Arpechim-ul pe gât OMV-ului cu intenţii bune, vrând să forţeze OMV să modernizeze Arpechim. Dar, apoi, guvernul s-a trezit că nu mai poate controla rafinăria, adică nu mai poate cumpăra fără să plătească. Dacă Oltchim ar funcţiona ca o companie normală, faptul că Arpechim aparţine altcuiva n-ar fi o problemă. Oltchim e la fel de dependent de Arpechim pe cât e şi Arpechim dependent de Oltchim, niciuna dintre părţi n-ar putea să abuzeze de poziţia sa monopolistică. Dar dacă Arpechim e privată, Oltchim trebuie să plătească, aşa e în economia de piaţă. A doua complicaţie e o greşeală făcută sub mandatul lui Tăriceanu, când, pentru a plăti o da
