* Maria Răducanu - Maxim Belciug, Troika, Arbore Verde, 2005. Oare ce fel de duh e acela care poate sălăşlui într-o voce încît s-o facă să vibreze, aproape vrăjitoreşte, la cele mai mărunte şi simple lucruri din jur? O fi existînd vreo respiraţie neştiută a pămîntului pe care ochii noştri blegi, nu mai vorbesc de radare sau de alte drăcovenii, nu sînt şi nu vor fi în stare s-o perceapă vreodată? Să fie vreun copil hîtru străveziu sau un moşneag de treabă şi mai degrabă fumuriu sau orice altă chestie şuie de felul ăsta? Şi cum se face că unele voci pot împrumuta gustul şi seva şi mirosul pămîntului unde au fost născute? S-au inventat unele cuvinte, şi unul dintre ele ar fi "har", dar se întîmplă uneori ca ele să nu-ţi fie de-ajuns, să nu poată explica totul. Pentru că acest duh este altceva decît harul, are prea puţin de-a face cu dichisul şi armonia, fie şi înnăscute, ale unor voci, se poate lipsi de stil, de mlădieri, de dedesubturi rafinate, dar, în schimb, se poate confunda întrutotul cu emoţia: o emoţie în stare pură, sinceră, directă, aproape brutală, vie, imposibil de imitat. Vocea Mariei Răducanu a fost, neîndoielnic, blagoslovită de har. E greu, şi ar trebui să fii mai mult decît răuvoitor, să-i găseşti vreun cusur: uşurinţa cu care intră în intimitatea melodiei, eleganţa cu care ştie să-i folosească şi cel mai neînsemnat detaliu, delicateţea cu care atinge cuvintele desferecîndu-le de praf şi zgură, nonşalanţa cu care îşi leagănă cîntecul te duc cu gîndul la o plutire blîndă pe care numai glasul celor aleşi ţi-o poate dărui. Este levitaţia, însă, a unui aristocrat care nu-şi ascunde inteligenţa, inevitabil sofisticată, care mînuieşte sentimentele şi nu se lasă mînuit de ele. Este amănuntul care mă face să spun că pe Troika, Maria Răducanu aduce omagiul ei muzicii
tradiţionale ruseşti şi nu cîntă, pur şi simplu, cîntece ruseşti. Pentru cine nu a a
