În toată această tragi-comedie - în care se împletesc Caragiale şi Urmuz, dar şi Ilf şi Petrov - a ciocnirii dintre două tipuri de mentalităţi, pro si anti ICR, mi-am amintit cu o imensă plăcere de tot ceea ce mi s-a întâmplat pozitiv în cariera mea de creator vizual în ale fotografiei. Nimic din ceea ce mi-a adus bun recunoaşterea unei anumite valori a creaţiei mele vizuale nu s-a întâmplat în România. Pentru mine "partida ICR" sau "partida anti-ICR" nu au existat. Ci doar această comoară naturală care este frumuseţea româncelor. Eu mi-am văzut de treabă. Adică de ceea ce-mi place să fac. Nu am avut şi nu am timp... să pierd timpul sau să fiu vedetă.
Prin 2002, când s-a auzit "în sat" că m-am apucat de fotografie - şi, culmea tupeului, că m-am apucat să fotografiez nuduri feminine - reacţiile au fost de natură să fi descurajat pe oricine. Fotografii "titraţi" râdeau de mine, restul mă acuzau de toate păcatele. Ce e aia să pozezi muieri goale? Nu mi-e ruşine? De ce nu pozez flori, peisajele patriei, copii bucălaţi, bătrâni înţelepţi ori monumente ale neamului? Păi tocmai de aia, că eu nu voiam să "pozez", ci să fotografiez, ceea ce este altceva.
Dar în 2005 s-a întâmplat ceva de neînţeles pentru detractorii mei: editura DAAB din Koln mi-a publicat nu o imagine, ci fix 168 într-un întreg album de autor care s-a distribuit pe 5 continente, în peste 50 de ţări - "Digital Sessions". Apoi, editura TASCHEN m-a inclus în 2 antologii internaţionale de fotografie (în 2007 şi 2011), iar editura LOFT din Barcelona m-a inclus într-o altă antologie internaţională în 2010. Nici un ICR sau altcineva din România nu m-au promovat ca să fiu băgat în seamă pe plan internaţional. Şi nici "ICR"-uri germane, americane sau spaniole. Nu mă laud, vă spun doar ce s-a întâmplat. şi brusc, din "amatorul obsedat de femei", am devenit "MAESTRE!". Lucru care m-a scârbit şi mă
