Condamnarea lui Gigi Becali la trei ani cu suspendare e un fel de drob de miel din ceafă de scrumbie.

Totul e absurd, fără sens și toată lumea iese prost de aici: judecătorii, Gigi, sechestrații, desechestrații, martorii, colindătorii cu steaua sau fără, Steaua, hoții de curent electric alternativ, alegătorii de partide la fel de alternative, comisia juridică a Parlamentului, Parlamentul, liberalii, românii, antiromânii și aromânii.

Cred că nici Ajax-ul nu mai înțelege nimic din această Românie mai mult penală decât penalty-că.

Dar, așa cum observa Dan Pavel în pauza unui meci din optimile Cupei, „meritam mult mai mult!”

Da, cred că e limpede pentru toți că merităm câțiva ani cu executare pentru Gigi. Alături de niște măsuri mai mult igienice decât justițiare: Biserica să i-l ia pe Sfântul Gheorghe și să îi lase balaurul, Federația să îi ia Steaua și să îi lase crețul Prodăncii, Fiscul să îi ia banii și să îi lase valiza, Bote să îi ia cravatele bulbucate și să îi lase un cap mai mare în gură.

Probabil că nația asta nu a mai produs exemplare atât de toxice ca acest individ care a scuipat, terfelit, batjocorit tot ce i se părea lui că „binemerită” icrele primitivismului său de cioban parvenit!

Vă mai amintiți stupoarea arestării lui în 2 aprilie 2009?

Cine ar fi crezut, cu doar o zi înainte, că ipochimenul va fi săltat din cașul pijamalelor pentru sechestrare de persoane? Nimeni!

Obișnuit să îl văd pe Miorițul Înstelat cum face instant confetti din citațiile trimise de procurori, mărturisesc că, atunci, am avut o autentică anxietate (wool anxiety, în psihiatria veterinară) la vizionarea unor cătușe și nu căpușe pe mâinile sale.

Poate fiindcă Becali a fost mereu Oaia călare, Oaia Ecvestră a subliminalului nostru colectiv. Românul călare pe Ban ce aruncă peste mulțimile flămânde