Daca doriti sa va faceti o imagine corecta despre romanul polemist, cititi pe bloguri opiniile cultivate ale utilizatorilor de internet. Disputa ar trebui sa fie o discutie in contradictoriu si, in mod firesc, rezultatul acesteia trebuie sa conduca spre adevar. Farmecul unei controverse il constituie puterea argumentelor, inlantuirea logica ce conduce spre deductii surpriza, procese demonstrative sprijinite pe ipoteze absconse. Combatantii dintr-o controversa trebuie sa fie stapini pe domenii vaste de cunostinte, pe procese logice rapide si, mai ales, pe spontaneitate. Disputa nu se poate manifesta intre doua persoane care au niveluri intelectuale diferite. Mi-as permite sa numesc combatanti partile in disputa si sa afirm ca nivelul combatantilor ofera si calitatea disputei. Rar am asistat la infruntarea ideilor unor mari inteligente, a unor mari posesori de imense cunostinte enciclopedice. Dupa o astfel de infruntare, cel care are norocul sa asiste la inclestarea titanilor pleaca acasa mai intelept, mai plin de adevar. In antichitate, in vestitele piete publice, agora, aveau loc infruntari intre mari inteligente, pe varii teme, sociale, filosofice, politice etc. Cetatenii asistau si invatau esentialul, iar oamenii politici se infruntau cu minti prestigioase, plecind de multe ori de acolo cu ideile altora. La noi, disputele din perioada comunista erau aproape inexistente. Nu ca n-ar fi existat infruntari de idei, ci datorita faptului ca acestea se rezolvau adesea cu un par in cap. In cazuri mai de finete, puscariile transau sever cine este posesorul adevarului. Omul socialist era omul docil, duplicitar. Pe gura lui nu iesea ce gindea, ci ce trebuia. Majoritatea disputelor nu erau in apararea unei idei, ci mai degraba pe apararea unui drept, real sau ipotetic. Disputele intre intelectuali aveau la baza documentele tovarasului si, in general, cel indraznet cadea specta